The Matter of Touch – the Case of Asmara

Gertrud Olsson
PhD, Senior Lecturer, University of Gothenburg, Sweden,

Keywords: Asmara; African modernist architecture; aesthetic perception; surface treatment; touch; phenomenology

Abstract:

Looking at the qualities of architectural aesthetics, this paper intends to highlight the concept of touch. The Finnish architect Juhani Pallasmaa (born 1936) underlines that “vision separates us from the world whereas the other senses unite us with it.” The same thought is expressed by the French philosopher Maurice Merleau-Ponty (1908-1961) in his perception theory. Merleau- Ponty points out that our experience of the visual has a connection with touch – it is the same body, the same observer, who looks and feels. Further, the Italian futurist F.T. Marinetti (1876- 1944) published The Manifesto of Tactilism (1921), the feeling of different materials against the body, equivalent to the feeling when one is swimming in water. The Bauhaus teacher László Moholy-Nagy (1895-1946) developed Marinetti’s manifesto and highlighted tactile sensations, and also how to be aware of the haptics of building materials in architecture.

In the modernist city of Asmara in Eritrea we can feel the tactile façades and the unique materials. The historiography of the Modern Movement in architecture is still largely centered on Western Europe and the US, despite that the label “International Style” was coined as a major concept around 1930. The African city Asmara, included in 2017 in the UNESCO World Heritage List, is a rare and outstanding example of International Style in an African context. In relation to touch and tactilism, we have the notion of ageing, and again, we can study Asmara and the aesthetic results of being used in around 80 years without changes and additions. The buildings are still original, designed by Italian architects and built by Eritrean crafts people.

Published in sITA volume 8 (2020), pp. 139-152.
Download full article: 09_Olsson.pdf
* * *

Romanian translation:
Problematica atingerii – cazul Asmara

Urmărind calităţile esteticii arhitecturale, acest articol are intenţia de a discuta conceptul de atingere. Arhitectul finlandez Juhani Pallasmaa subliniază că „viziunea ne separă de lume în timp ce celelalte simţuri ne unesc cu ea”. Acelaşi gând este exprimat de filozoful francez Maurice Merleau-Ponty în teoria sa despre percepţie. Merleau-Ponty susţine că experienţa noastră vizuală are legătură cu atingerea pentru că este acelaşi corp, acelaşi observator, care priveşte şi simte. Mai mult, F.T. Marinetti, reprezentant al curentului futurist, vorbeşte în manifestul său despre tactilism (1921) despre senzaţia diferitelor materiale asupra corpului, echivalent cu sentimentul pe care cineva îl are atunci care înoată în apă. În continuarea manifestului lui Marinetti, László Moholy-Nagy aduce în discuţie senzaţiile tactile şi, de asemenea, modul în care poţi deveni conştient de haptica materialelor de construcţie în arhitectură. În oraşul modernist Asmara din Eritreea putem simţi faţadele tactile şi materialele unice. Istoriografia Mişcării Moderne în arhitectură este încă în mare parte centrată pe vestul Europei şi SUA, în ciuda faptului că eticheta de „Stil Internaţional” a fost inventată ca un concept major în jurul anului 1930. Oraşul african Asmara, inclus în 2017 în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, este un exemplu rar şi remarcabil de Stil Internaţional într-un context african. În directă legătura cu atingerea şi tactilitatea este şi noţiunea de îmbătrânire şi, din nou, putem studia Asmara şi rezultatele estetice ale utilizării de-a lungul a aproximativ optzeci de ani a clădirilor, fără modificări şi adăugiri. Acestea sunt încă cele originare, proiectate de arhitecţii italieni şi construite de meşterii eritreeni.

Între 1935 şi 1941, Asmara s-a transformat într-un oraş modernist cu un plan urbanistic ambiţios. Patrimoniul construit al Asmarei, devenit între timp de renume, reuneşte aspecte ale identităţilor regionale, clasice, italiene, otomane şi de „stil internaţional”. În vremea modernismului timpuriu, viziunea a devenit exclusivă în actul percepţiei. Numai ochiul determina valoarea estetică. Această tranziţie a fost realizată odată cu începutul erei industriale, iar schimbarea a condus, în mod figurativ, de la lucrul cu mâna la ochi. În opoziţie, arhitecţii (şi nu numai) din deceniul şase al secolului trecut încep să caute să redea oraşul locuitorilor săi. De exemplu, în Viaţa între clădiri (1971), Jan Gehl a introdus ideea unei perspective la nivelul ochiului şi a deschis o lectură a clădirilor şi a oraşului în raport cu dimensiunea umană. Aceasta implica utilizarea mai multor simţuri, nu doar a văzului. În oraşul Asmara putem întâlni calităţile pe care le cer Pallasmaa şi Gehl, întrucât oraşul are clădiri care nu depăşesc trei etaje, o viaţă obişnuită cotidiană, cu cafenele şi scaune aşezate pe trotuar în aer liber, dând senzaţia de puls şi activitate. Faţadele sunt deseori proiectate cu colţuri rotunjite, atât convexe, cât şi concave, aceste forme creând astfel spaţii suplimentare şi mici piaţete pe străzi. Impresia generală este de formă consistentă, scară gestionată cu grijă, proporţii uniforme ale clădirilor şi distribuţie armonioasă a culorilor. Aceste componente invită vizitatorul să pătrundă cu uşurinţă şi să înţeleagă oraşul. Clădirile au fost folosite continuu încă din momentul construcţiei şi sunt aproape neatinse, de parcă ar fi trecut doar timpul. Faţadele au îmbătrânit în mod natural, vopseaua şi suprafeţele s-au uzat, au devenit mate şi poartă urmele intemperiilor. Au suportat vremea schimbătoare şi afişele cu reclame, lipite şi dezlipite.

Studiind arhitectura modernistă într-o fostă ţară colonizată şi încercând să o privească nu numai dintr-o perspectivă occidentală, filozoafa indiană Gayatri Chakravorty Spivak aduce în discuţie subiectul subalternului. Fiind privit într-un context colonial imperial în care subalternul este o femeie sau un bărbat nativ definit de statutul său social, Spivak a subliniat importanţa ascultării subalternului ca un egal. Gândirea ei include, în mod evident, înţelegerea faptului că în acest context şi nu numai, cunoaşterea nu ar trebui privită (şi judecată) dintr-o perspectivă exclusiv occidentală, ci ar trebui preluată şi din vocile subalternilor. Viaţa pe alte continente din afara Occidentului, clarifică Spivak, arată diferit datorită tradiţiilor literare şi ştiinţifice separate şi specifice. Când alcătuim o imagine părtinitoare omogenă şi absolută a acestei lumi, nu îi putem desluşi bogăţia. Părăsindu-şi patria (şi, prin urmare, politica controlată de fascişti), arhitecţii italieni au devenit interesaţi de noua ţară şi cultură. Mulţi dintre arhitecţi au rămas o perioadă lungă de timp în Eritreea. În Asmara pot fi întâlnite diferite voci: ale meşteşugarilor eritreeni, ale locuitori din Asmara, ale arhitecţilor italieni, ale academiei eritreene. În zilele noastre locuitorii înşişi au iniţiat propunerea de includere a Asmarei pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Proiectul a fost realizat de biroul independent Asmara Heritage Project, AHP. Locuitorii nu numai că au construit oraşul cu propriile mâini, ca meşteşugari, dar i-au şi protejat clădirile în ultimele opt decenii.

Arhitectura din oraşul Asmara constă în întâlniri: între diferite culturi, tradiţii diverse, materiale de construcţie de pe mai multe continente, colaborări între arhitecţi şi meşteşugari şi unirea a două ţări, Italia şi Eritreea, cu medii diferite şi condiţii contrastante. Există în Asmara o relaţie între tradiţia vernaculară a construirii şi arhitectura funcţionalistă modernistă; întâlnirea dintre global şi local în proiectarea de arhitectură. Oamenii oraşului evidenţiază importanţa atât a arhitecţilor italieni, cât şi a meşterilor eritreeni. Potrivit lui Omar Akbar, fost director şi preşedinte al Stiftung Bauhaus din Dessau, „populaţia eritreană a ajuns să adopte aceste clădiri de-a lungul timpului şi să le accepte ca parte a moştenirii lor arhitectonice, un «Oraş al Modernismului» unic s-ar putea dezvolta acolo unde astăzi diferite culturi, religii, grupuri de populaţie şi grupuri etnice trăiesc unele lângă şi împreună cu altele.” Fără îndoială, arhitectura din Asmara mărturiseşte această istorie interculturală. În plus, calitatea tactilă a arhitecturii este clar vizibilă, senzaţia culorilor şi tratarea aparte a suprafeţelor atrag ochii şi vârfurile degetelor. Finisajele alese cu atenţie, relaţia dintre corpul uman şi proporţiile clădirii denotă o cunoaştere profundă a arhitecturii.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 8/2020
Architectural Aesthetics.
An Old Matter Revisited
OAR LogoPublished with the support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)
Ministry of Culture LogoFinanced by the Ministry of Culture (MC)