Cultivating Feelings

Ştefan Vianu
PhD, Assistant Professor, “Ion Mincu” University of Architecture and Urbanism, Bucharest, Romania

Keywords: phenomenology; dwelling; body; spaces; feelings; imagination; ethics

Abstract:

Starting from the assumption that aesthetics (and architectural aesthetics, perhaps in an even more acute way) experiences, at least since the beginning of the postmodern era, a certain disorientation, this study aims to place architecture as discipline on the foundation of the phenomenology of the body, following the footsteps of Hermann Schmitz, but also of some older authors (Bollnow, Bachelard). Our approach builds upon the positive recognition of recent writings of both architects (Zumthor) and theoreticians (Pallasmaa along with his school of architectural thought), delving into the philosophical grounds advanced by these studies.

The first chapter offers an interpretation of Martin Heidegger’s phenomenology of existence, in comparison to the phenomenology of the body, which stands out better, by contrast. Starting from Bollnow’s critique on the phenomenology of existence, next chapter introduces the issue of dwelling, the central subject of the last two chapters. Dwelling is defined as “cultivating emotions in the enclosed space,” both at the level of feeling itself (Schmitz) and at the level of poetic imagination (Bachelard), where feeling is transfigured, through imagination, into word. According to this view, architecture is not concerned with the “beauty” of shapes and volumes, but with spaces, atmospheres, and finally with the way in which the body that perceives and imagines is able to dwell within them.

Published in sITA volume 8 (2020), pp. 127-138.
Download full article: 08_Vianu.pdf
* * *

Romanian translation:
Cultivarea simţirilor

Estetica arhitecturii se află, de la începutul erei postmoderne, într-o anumită dificultate de a-şi găsi temeiul. Studiul de faţă propune, pe urmele lui Hermann Schmitz şi ale unor autori mai vechi (încă insuficient cunoscuţi în teoria arhitecturii de azi) să aşeze această disciplină pe fundamentul fenomenologiei trupului. Demersul nostru merge în întâmpinarea unor scrieri recente – atât ale unor arhitecţi (P. Zumthor), cât ale unor teoreticieni (Pallasmaa, Pérez- Gómez) – aprofundând temeiul filozofic la care aceste studii fac trimitere.

Primul capitol oferă o interpretare a fenomenologiei existenţiale a lui Martin Heidegger, din perspectiva definită mai sus. În Fiinţă şi timp omul este definit ca existent (Dasein) „aruncat în lume”. Existentul înţelege lumea pornind de la „proiectele” sale, ca lume a vieţii cotidiene, aşa cum este înţeleasă şi azi în diferite curente artistice şi teorii ale artei şi arhitecturii. Fiinţa omului – faptul de a fi – este temporalitatea: existentul este timp. Spaţialitatea existenţei – şi odată cu ea spaţiul însuşi – este înţeleasă pornind de la fenomenul primordial al lui „a-fi-în-lume”, al cărui temei este timpul, temporalitatea existenţială. Bollnow critică această concepţie a subordonării spaţiului la temporalitatea existenţei. Pe urmele lui Bachelard, acest filozof arată că omul, înainte de a fi „aruncat” în lume, locuieşte în ea: locuirea este fenomenul fundamental, nu „faptul de a fi aruncat în lume”. Locuirea este înţeleasă pornind de la întrepătrunderea omului cu lumea sa, în percepţie.

Percepţia nu este un fenomen simplu; putem vorbi, aşa cum făcuse Merleau-Ponty, despre „experienţa perceptuală”, în care lumea este prezentă – nu obiect în faţa omului-subiect, aşa cum este gândită în filozofiile raţionaliste –, omul participând la ea. Omul locuieşte în lume, iar asta înseamnă: în spaţiul său, într-un spaţiu umanizat. Aşa cum arată Hermann Schmitz, trupul viu locuieşte în spaţii şi percepe, prin „jocul” tuturor simţurilor, atmosfere. Mai mult decât atât, locuirea este cultivare a simţirilor în spaţiul ocrotit”: în spaţiul „casei”, dar şi în spaţiul vast al „naturii”, aceasta fiind sesizată ca peisaj. Însă simţirile (Gefühle) nu sunt „în” noi, ci în spaţiul nondimensional în care suntem, ne mişcăm şi trăim. Dualismul psihologist al filozofiei clasice, care porneşte de la distincţia tranşantă dintre trup şi suflet, pasiunile şi emoţiile fiind conţinute în suflet ca într-o cutie – das Innenweltdogma, dogma lumii interioare – este depăşit în favoarea unei antropologii a trupului viu, deschis spre lume prin dispoziţiile sale afective (Stimmungen). Limita teoriei lui Schmitz, altminteri foarte convingătoare, este următoarea: rolul imaginaţiei în percepţia atmosferelor şi în cultivarea simţirilor nu este pus îndeajuns în valoare.

Aici intervine fenomenul limbajului. Omul este o fiinţă cuvântătoare: limbajul este prezent în actul percepţiei – şi odată cu el imaginile, inseparabile de cuvinte. Fie şi în ipoteza unei „percepţii mute” (aşa cum voia Merleau-Ponty), percepţia este, arată Bachelard, pe deplin umană atunci când este susţinută şi aprofundată de imaginaţie: imaginile şi cuvintele se întrepătrund în experienţa perceptuală. Locuirea poate fi înţeleasă acum la un nivel mai profund pornind de la capacitatea omului de a fi în spaţii imaginate şi numite. Omul umanizat (prin artă şi poezie) imaginează spaţii înainte de a construi noţiunea abstractă de spaţiu geometric, măsurabil. Gândirea mitică exprimă înrădăcinarea omului în lume: capacitatea sa de a imagina spaţii locuibile, în sensul deplin. Poezia, arată Bachelard – care face trimitere la psihologia abisală a lui C. G. Jung –, se situează pe terenul miturilor şi al arhetipurilor. Lumea în care omul locuieşte „în mod poetic” (Hölderlin) este lumea cosmică, cosmicizată, nu lumea vieţii cotidiene, la care se limitează Heidegger şi discipolii săi. În lumea cosmică psihicul omului poate „respira”. Ontologia lui Bachelard are în vedere omul întreg, nu numai omul social. Lumea este privită ca fiind „frumoasă înainte de a fi adevărată”. Bachelard întemeiază o estetică ce se vrea în acelaşi timp o etică: un mod de a fi în lume (ethos).

În ziua de azi, Pallasmaa, Perez-Gomez şi alţi cercetători preiau ideile fenomenologiei trupului în teoria arhitecturii. Ei arată că arhitectura nu este preocupată în primul rând de frumuseţea formelor şi a volumelor, ci de spaţii, de atmosfere – de modul în care trupul care percepe şi imaginează poate locui în ele. Putem înţelege astfel afirmaţia lui Pallasmaa, conform căreia „arhitectura materializează şi păstrează temeiul mitic şi poetic al spaţiului construit şi locuit”. Având în vedere această sarcină a arhitecturii înţelegem în ce sens eticul şi esteticul coincid.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 8/2020
Architectural Aesthetics.
An Old Matter Revisited
OAR LogoPublished with the support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)
Ministry of Culture LogoFinanced by the Ministry of Culture (MC)