The Necessary Ornament. About Decor et Ornamentum in Architecture

Flavia Zaffora
PhD, Università degli Studi di Palermo, Italy

Keywords: decoration; convenience; appropriate architecture; surface architecture

Abstract:

In many European languages the word “decoration” is frequently used as a synonym of ornament, and often perceived as something superfluous and unnecessary which can be “added on.” However, the original sense of the Latin verb decēre, where the noun decor comes from, points out that every situation requires a convenient, or decent, behavior. Decoration is something “appropriate and decent,” specifically required for the occasion. Concerning decoration, this means a shift from the concept of superfluous ornament to necessary ornament, because it is appropriate.

Developing from the reflections of the Gothic Revival, this hybrid nature of decoration, which is both decor (decent/appropriate appearance or behavior) and ornamentum (added on adornment), can be the key to reading all subsequent architecture, that of the bare solids and the white and smooth surfaces, for which ornament was, as it is well-known, a “crime.”

This paper aims to trace back in contemporary architecture the origins of its search for decoration as “necessary ornament.” The main idea is to read architecture in the light of its relationship between convenience and aesthetics, so that, to quote a famous sentence by Auguste Perret, it can be really considered architecture and not a mere work of engineering. Especially nowadays, when advanced technological means allow architects to think what once was simply not-drawable, so also unthinkable, one should ask themselves not if it is licit but if it is “decent.”

Published in sITA volume 8 (2020), pp. 113-126.
Download full article: 07_Zaffora.pdf
* * *

Romanian translation:
Ornamentul necesar. Despre Decor et Ornamentum în arhitectură

În multe limbi europene, cuvântul „decoraţie” este folosit în mod obişnuit ca sinonim pentru ornament şi este perceput ca ceva superfluu şi inutil, care poate fi „adăugat”. Cu toate acestea, atunci când amintim de sensul originar al cuvântului, conceptul de decoraţie capătă un sens mai clar. Verbul latin decēre, de la care provine substantivul decor, subliniază că fiecare situaţie necesită un comportament adecvat sau decent. Decoraţia este ceva „adecvat şi decent” şi este cerută de o situaţie specifică. Se poate afirma că adevăratul sens al decoraţiei se situează la trecerea dintre conceptul de ornament superfluu şi ornamentul necesar, adecvat.

Această lucrare încearcă să explice conceptul de decoraţie şi să găsească în arhitectura contemporană originile ideii de decoraţie ca „ornament necesar”. Scopul este de a clarifica rolul ornamentului în arhitectură în lumina relaţiei dintre structură şi suprafaţă, astfel încât, împrumutând o faimoasă frază a lui Auguste Perret, o clădire să poată fi considerată cu adevărat arhitectură şi nu o simplă construcţie.

În prima partea lucrării se discută originile caracterului moral al decoraţiei, care este necesar dacă nu este ceva fals. În trecut, arhitectura bună implica un echilibru perfect în termenii triadei vitruviene. Încă de la Neogotic, intenţia a fost să se discearnă decoraţia bună şi necesară de ceva superfluu şi, prin urmare, demn de dispreţ: arhitectura era expresia valorilor morale ale arhitectului. În „Contrasts”, Augustus Welby Pugin distinge ornamentul convenient, de asemenea necesar structurii, de ornamentul adăugat fără un rol specific. Convenienţa este aspectul adecvat scopului unei clădiri, atât intern, cât şi extern. Prin urmare, el subliniază că înşelăciunea, precum şi utilizarea neadecvată a materialelor, este imorală şi, prin urmare, este o crimă care ce duce la o arhitectură falsă. Necesitatea unui echilibru între structură şi decoraţie este cheia arhitecturii bune. Potrivit lui Ruskin, acest echilibru este o consecinţă a autenticităţii necesare ambelor: structura trebuie să îşi asume funcţia naturală de susţinere, materialele să nu fie disimulate, iar decorul să exprime un ideal de frumuseţe care coincide cu cel al onestităţii. În plus, ascunderea structurii este un act lipsit de onestitate înfăptuit de către arhitect, abilitatea acestuia constând în a face structurile-suport frumoase şi a arăta clar idealurile de frumuseţe structurală şi sinceritate. Eugène Viollet-le-Duc defineşte convenienţa în arhitectură ca „nevoia morală a constructorului de a oferi materialelor o formă potrivită naturii lor şi cerinţelor statice la care sunt supuse”. Cu alte cuvinte, arhitectura bună respectă idealul de convenienţă (decor) – care este întotdeauna moral – utilizarea materialelor fiind întotdeauna cinstită, ceea ce face arhitectura sinceră.

A doua parte explorează natura hibridă a decoraţiei, care este atât decor, cât şi ornamentum, prin intermediul arhitecturii moderne, cea a volumelor pure şi a suprafeţelor albe şi netede. În Modernism, ornamentul este considerat demn de dispreţ, deoarece aparţine omului necivilizat; proporţia şi armonia sunt singurele decoraţii necesare. Ornamentul nu este tolerabil dacă materialul său maschează alte materiale, aşa cum îi reproşa Loos. De fapt, după cum afirma Pevsner, ornamentul esenţial şi decoraţia convenientă sunt regăsite în lucrările „maeştrilor”, cum ar fi Sullivan şi Perret printre alţii: în lucrările lor ornamentul exaltă liniile structurale, păstrând o simplitate aparentă a suprafeţei. Odată cu noile mijloace de construcţie, structura şi carcasa au început să îşi câştige independenţa, astfel încât relaţia lor a devenit o cheie de interpretare pentru expresia arhitecturală. Refuzul declarativ al decoraţiei a fost tocmai o alegere decorativă, în sensul ornamentului convenient.

Dialectica dintre structură şi înveliş exterior a condus la disputarea principiului ornamentului. În arhitectura postmodernă, ornamentul a devenit simbolic, iar componenta estetică aplicată pentru a adăuga o funcţie simbolică era considerată „decoraţie necesară”. Dacă folosim diagrama triadei vitruviene, balanţa a înclinat mai mult în favoarea utilizării şi frumuseţii decât a structurii; prin contrast, arhitectura high-tech a înclinat balanţa în favoarea structurii ca expresie veridică a frumuseţii clădirii. Aşa cum este expus în partea a treia a textului, relaţia precizată anterior dintre structură şi înveliş exterior a continuat să se schimbe; în cele din urmă, învelişul exterior, adică suprafaţa, a devenit locul în care s-a condensat expresia arhitecturală, prin intermediul ornamentului. Farshid Moussavi a explicat noua funcţie a ornamentului în modelele contemporane ca o chestiune de consistenţă, un sens integrat al ordinii, şi anume ceva care vine direct din forţele încorporate ale materialului prin procesul de construcţie. Atunci când mijloacele tehnologice permit eliberarea suprafeţei de structură, tratamentul ornamental al „cojii” este o caracteristică necesară a obiectului arhitectural. Metafora „cochiliei” depăşeşte ideea tradiţională de placare. Decorarea suprafeţei prin ornament este esenţială, întrucât este intrinsecă modului în care este concepută forma sa, fiind necesară pentru a satisface plăcerea estetică şi pentru a transmite expresia culturală.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 8/2020
Architectural Aesthetics.
An Old Matter Revisited
OAR LogoPublished with the support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)
Ministry of Culture LogoFinanced by the Ministry of Culture (MC)