The Socio-spatial Aesthetics of Raumbildung

Oliver Sack
Visiting Lecturer, Department of Architecture, University of Siegen, Germany

Keywords: Raumbildung; relative autonomy of architecture; aesthetic experience; enclosed spatiality; outward-orientation; atmosphere

Abstract:

This article addresses architectural aesthetics by focusing on the architectural phenomenon of Raumbildung (the formation of space) and its significance to the relative autonomy of architecture. Here, Raumbildung is understood as the constituent of architectural design that concerns the creation of physically defined interior and exterior spaces considered separately and in relation to each other and to open space.

Based on a critical examination of relevant concepts of Raumbildung since the 1960s, this article develops a new theory on Raumbildung in architecture, with reference to Gernot Böhme’s perception-oriented theory of aesthetics and Georg Simmel’s sociological theory of space.

It is argued that Raumbildung is the realm of architectural design, where the aesthetics and the socio-spatial, use-related purposiveness of architecture are intrinsically tied to each other. They are tied to each other as the socio-spatial meaning of Raumbildung is objectified in built space and thus sensuously to be perceived as part of the aesthetic experience of architectural space. Furthermore, the socio-spatial effect of Raumbildung is intrinsically linked to this aesthetic relation. It is in this way that, at the level of Raumbildung, the realm of aesthetics and that of use, practical life, and social reality are indeed interrelated, and this is the argument that qualifies the aesthetics of Raumbildung as socio-spatial aesthetics.  

Published in sITA volume 8 (2020), pp. 19-30.
Download full article: 01_Sack.pdf
* * *

Romanian translation:
Estetica socio-spaţială a formării spaţiului arhitectural (Raumbildung)

Articolul abordează estetica arhitecturală, concentrându-se pe formarea spaţiului arhitectural (Raumbildung) şi pe semnificaţia acestuia pentru autonomia relativă a arhitecturii. Raumbildung este înţeles ca elementul constitutiv al proiectării de arhitectură care se referă la crearea spaţiilor interioare şi exterioare definite fizic, luate în considerare separat şi în relaţie între ele şi cu spaţiul deschis. Încercând astfel să definească mai precis estetica arhitecturală pe baza relaţiei sale cu relativitatea informată social şi cultural a arhitecturii, articolul discută despre aceasta din urmă ca aderând la un anumit tip de estetică şi fiind, în această privinţă, legată intrinsec de formarea spaţiului. În plus, articolul pleacă de la un concept particular al esteticii arhitecturale, cel al experienţei estetice a spaţiului construit şi de la alte două ipoteze: în primul rând, cea conform căreia formarea spaţiului caracterizează natura artistică a arhitecturii şi, prin urmare, are şi potenţialul de a genera o anumită experienţă arhitecturală-estetică; şi, în al doilea rând, faptul că semnificaţia formării spaţiului legată de proiectare se bazează pe funcţia sa de a crea spaţii definite pentru diferite forme de apropriere şi utilizare, precum şi pe potenţialul corespunzător de a separa şi conecta spaţiile între ele şi cu spaţiul deschis. Prin urmare, acest articol presupune că formarea spaţiului reprezintă atât componenta crucială a esteticii arhitecturale (înţeleasă ca experienţă estetică a spaţiului construit), cât şi un instrument esenţial pentru organizarea spaţială a vieţii practice şi sociale. Din această perspectivă, se argumentează faptul că, la nivelul formării spaţiului, obiectivul socio-spaţial, legat de utilizare, al proiectării de arhitectură şi experienţa sa estetică sunt corelate, ceea ce califică estetica formării spaţiului ca estetică socio-spaţială.

Înainte ca acest argument să fie explicat în patru etape, diferitele referinţe (implicite) la Raumbildung şi concepţiile sale începând cu anii 1960 sunt discutate critic, conducând la următoarea observaţie intermediară. Pot fi distinse trei moduri de abordare a formării spaţiului arhitectural: ca instrument de proiectare de arhitectură, ca o componentă intrinsecă a unei teorii generale a spaţiului arhitectural şi ca element de abordare a spaţiului arhitectural dintr-o perspectivă socio-spaţială şi legată de utilizare. O caracteristică comună primelor două feluri de înţelegere este mai mult sau mai puţin dispusă să renunţe la sensul socio-spaţial şi cel legat de utilizare al formării spaţiului şi să se refere la experienţa estetică a formării spaţiului, într-un mod destul de general. O trăsătură importantă a ultimei înţelegeri, la rândul său, fie nu se referă la formarea spaţiului în sine, fie face acest lucru într-un mod implicit sau limitat. Cu această dezbatere, doresc să adaug la toate aceste cunoştinţe existente despre spaţiul arhitectural o înţelegere mai concretă şi mai cuprinzătoare a semnificaţiei fundamentale a formării spaţiului (Raumbildung) în proiectarea şi estetica arhitecturală.

În primul rând, articolul defineşte mai precis formarea spaţiului arhitectural ca o interacţiune în trei părţi a închiderii, deschiderii şi dispunerii spaţiului (spaţiilor) definit(e). Mai mult, este definit ca o structură modelatoare a spaţiului care (potenţial) include spaţii exterioare definite de anumite grade de închidere, precum şi zone dinăuntru – înafară între spaţiile interioare şi exterioare definite între acestea şi spaţiul deschis. De asemenea, este argumentat faptul că orice structură construită, fiind o structură modelatoare de spaţiu, reprezintă o reţea de diferite tipuri de spaţialitate închisă şi diferite tipuri de orientare către înafară.

În al doilea rând, experienţa estetică a spaţiului arhitectural (şi, deci, a structurii modelatoare de spaţiu) ocupă un loc central în raport cu teoria estetică orientată către percepţie a lui Gernot Böhme şi cu conceptul implicit de atmosferă. Aici, se poate susţine că putem defini mai clar percepţia spaţialităţii închise, în special ca percepţie a unei atmosfere specifice: cea a introvertirii, de a fi închişi în noi înşine într-o anumită măsură, într-o condiţie interioară sau exterioară. Această percepţie rezultă din dinamica dată dintre introvertirea spaţială şi orientarea către înafară. Completând conceptul lui Böhme într-o a doua privinţă, propun conceperea percepţiei senzoriale a spaţiului arhitectural (şi a structurii modelatoare de spaţiu) ca fiind definită de interacţiunea dintre percepţia sa ca mediu spaţial (ca spaţiu înconjurător) şi percepţia sa simultană ca „obiect opus”. Conceptul de atmosferă al lui Böhme permite, de asemenea, să fie ilustrat modul în care semnificaţia socio-spaţială şi cea legată de utilizare a formării spaţiului face parte integrantă din experienţa estetică a spaţiului arhitectural.

În al treilea rând, se discută sensul socio-spaţial şi cel legat de utilizare al formării spaţiului şi obiectivarea acestuia într-o structură modelatoare a spaţiului. Aici, sensul socio-spaţial al formării spaţiului este legat de aproprierea socială şi socio-psihologică a spaţiului, iar sensul legat de utilizare este corelat mai degrabă cu activitatea umană concretă care se petrece acolo. Pe baza acestui fapt, susţin că închiderea fizică, deschiderea şi alcătuirea spaţială a spaţiului definit permit, de asemenea, aproprierea şi activitatea prin crearea distanţei spaţiale şi proximităţii. Mai mult, consider că, prin acest potenţial artistic, formarea spaţiului este parte integrantă din viaţa socială şi organizarea sa spaţială. Această afirmaţie este susţinută prin trimiterea la teoria sociologică a spaţiului a lui Georg Simmel şi este continuată de argumentul că un alt specific al arhitecturii, ca parte integrantă a vieţii sociale, este acela că „obiectivează” aproprierea socio-spaţială a unei anumite localizări în spaţiu, întrucât „obiectivează” crearea distanţei socio-spaţiale şi proximităţii. Datorită unei astfel de obiectivări în spaţiul arhitectural – rezultatul esenţial al argumentului de până acum – sensul socio-spaţial al formării spaţiului poate fi perceput şi în legătură directă cu percepţia senzorială a spaţiului arhitectural, în special atmosfera de introvertire (relativă).

În al patrulea rând, articolul explică integrarea acestui sens obiectivat în experienţa estetică a arhitecturii, precum şi semnificaţia acestuia pentru efectul socio-spaţial al formării spaţiului ca parte integrantă a vieţii sociale practice. Acest lucru este ilustrat prin exemplul spaţiului interior al unui apartament fictiv situat pe o stradă publică la care este conectat printr-o fereastră franceză şi un balcon în faţă.

În ceea ce priveşte ambiţia anunţată iniţial de a defini mai precis estetica arhitecturală pe baza relaţiei sale cu relativitatea informată social şi cultural a arhitecturii, articolul ajunge la concluzia că, pe baza ipotezelor descrise, estetica arhitecturală se dovedeşte a fi, inerent o estetică socio-spaţială.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 8/2020
Architectural Aesthetics.
An Old Matter Revisited
OAR LogoPublished with the support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)
Ministry of Culture LogoFinanced by the Ministry of Culture (MC)