The (Un)Aesthetics of Radical Architectural Installations

Esen Gökçe Özdamar
PhD, Associate Professor, Department of Architecture, Namık Kemal University, Tekirdağ, Turkey

Keywords: architectural installation; contemporary art; form/formless; monolithic; (un)aesthetics; habitable/uninhabitable

Abstract:

As Mark Robbins noted, an installation is “a distillation of the experiences of architecture.” The British philosopher Paul Crowther pointed out that the reason why art installations appeared prominently after the 1960s was related to the deconstructive tendencies of the era and increased interest in theoretical issues between artists and critics. For an installation to be sublime, it must test our perceptual and creative assumptions, as well as bring a strengthening perspective to our rational understanding; it should include questioning and critical approaches, which can be defined as the two contemporary sensibilities associated with the idea of the “sublime.” The peculiarity of installations, as we can find in Christo’s statements, is that they offer an urgency of appearance and subject-object interaction, namely site-specificity and timelessness. Through installations, a place transforms into an “atmospheric” environment which challenges the subject, or the observer.

Similarly, architectural installations have become increasingly common in architectural practices since the 1960s. Emerging as temporary criticisms, experiments, and forms of activism, architectural installations create a transition between form and formless, habitable and uninhabitable, space and place, through their temporariness and their site-specific traits. As an extension of installation art, architectural installations can be defined as experimental and experiential interventions in a gallery, urban space, or nature. Similarly – albeit controversially – radical architectural installations are not merely installed architectural spaces, but instead an installation or uninstallation of an architectural thought or, conversely, deconstruction of an existing or emerging thought by means of demolition, protest, or forms of activism.

Therefore, focusing on the perception of radical architectural installations, what can the latter reveal as the complement of the world, in the words of Eco? Addressing these issues, this article focuses on architectural installations that deal with (un)aesthetics, hence aiming to demolish conventional approaches to aesthetics.

Published in sITA volume 8 (2020), pp. 279-294.
Download full article: 18_Ozdamar.pdf
* * *

Romanian translation:
(In)estetica instalaţiilor arhitecturale radicale

Arătându-se drept critici temporare, experimente şi forme de activism, instalaţiile arhitecturale creează o tranziţie între formă şi lipsa formei, locuibil şi nelocuibil, spaţiu şi loc, prin caracterul lor temporar şi trăsăturile site-specific. În prelungirea instalaţiilor de artă, instalaţiile arhitecturale pot fi definite ca intervenţii experimentale şi experienţiale într-o galerie, spaţiu urban sau natură. Instalaţia arhitecturală este un proces, un mod de gândire care permite în egală măsură observarea spaţiului, a mediului construit şi a interacţiunii acestuia cu publicul. Instalaţiile arhitecturale seamănă cu cele artistice din punct de vedere al scării, al trăsăturilor spaţiale, indiferent dacă sunt funcţionale sau temporar funcţionale, dar, aşa cum remarcă şi Kossak, ele împărtăşesc şi trăsături site-specific, „spaţialitate, implicare a privitorului şi temporalitate.”

Instalaţiile arhitecturale oferă spaţiu pentru „critică şi reflecţie”, precum şi libertate arhitecţilor de a „experimenta” prin „efemeritatea” lucrărilor lor. Instalaţiile arhitecturale au devenit din ce în ce mai frecvente în practica de arhitectură de la sfârşitul anilor 1960 şi 1970, având o dinamică similară arhitecturii de sertar şi concursurilor de arhitectură.

Prin intermediul instalaţiilor arhitecturale, artiştii şi arhitecţii încearcă să înţeleagă şi să provoace limitele spaţiale, să meargă dincolo de practicile convenţionale. Una dintre cele mai importante caracteristici care apropie instalaţiile arhitecturale de instalaţiile artistice este o convergenţă a conţinutului „fără formă”, mai degrabă decât asemănarea fizică şi relaţia de scară ca o eliberare care apare dincolo de constrângeri.

Crowther consideră că motivul pentru care instalaţiile au apărut preponderent după anii 1960 ţine de gândirea deconstrucţiei ce se dezvoltă în acea perioadă şi de interesul crescând pentru „problemele teoretice dintre artişti şi critici”. Aceste practici pot fi citite prin teoriile sublimului, dar nu în accepţiunea lui Burke, ca „producător al celei mai intense emoţii”, un „sentiment puternic amestecat cu uimire”, ci mai degrabă prin felul în care îl defineşte Kant, ca „absolut extraordinar”, bazat pe relaţia dintre transcendental şi limitele raţionale care depind de „capacităţile noastre raţionale de comprehensiune” şi „capacitatea noastră de a crea şi de a descoperi sensuri”. Ele pot fi înţelese în termenii judecăţii noastre estetice, printr-o înţelegere a sublimului matematic şi dinamic, prin „recunoaşterea ne-putinţei noastre fizice” care depinde de „capacitatea de măsurare” din „superioritatea minţii (noastre) asupra naturii” şi ca „obiecte ale fricii”. O instalaţie sublimă este cea care pune la încercare ipotezele noastre perceptive şi creative, deschide noi perspective de gândire, ridică întrebări şi critică realităţi problematice.

În instalaţiile arhitecturale, (in)estetica apare în termenii daţi de condiţiile lor neobişnuite şi radicale, care au potenţialul de a sparge percepţiile şi judecăţile estetice, de a declanşa schimbarea şi de a elibera gândirea arhitecturală la graniţa dintre artă şi arhitectură şi în relaţiile stabilite între ele. Instalaţiile arhitecturale radicale apar, de asemenea, ca experienţe ludice şi temporare care nu pot fi exprimate în acest context, dar au scopul de a sensibiliza şi de a genera schimbare. Pe cale de consecinţă, practicile contemporane aduc în centru şi estetica urâtului, descrisă de Timothy Hyde ca „declin al frumuseţii, […] o categorie de judecată în estetica contemporană [ce] împiedică judecarea unui obiect dintr-un punct de vedere «pur estetic»”. Pentru Gretchen Henderson, urâtul este ceva „deformat”, „monstruos” sau „ciudat”, ceva „care este în locul greşit”; iar pentru Mark Cousins este ceva „care se desprinde de estetică…”. Ca o categorie „post-estetică” şi „nefiind «opusul frumosului»”, urâtul este lipsit de formă.

Deşi urâtul şi (in)estetica sunt concepte întâlnite mai des în filozofie şi artă, examinarea acestora din punctul de vedere al instalaţiilor arhitecturale poate fi legat de „anarhitectură”, care depăşeşte aşteptările utilitare ale arhitecturii. Instalaţiile arhitecturale îşi au rădăcinile în anii 1960 şi 1970, manifestându-se în „Fenomenul austriac” ca un „câmp sau mediu experimental”, în care arhitecţii au explorat „limitele arhitecturii” şi le-au extins prin happening sau acţiuni performative. Experimente arhitecturale radicale în spaţiul urban au apărut în această perioadă preponderent în lucrările lui Günther Feuerstein, Zünd-Up, Coop Himmelblau, Haus-Rucker-Co şi gonflabilele lui Walter Pichler, o extensie a structurilor pneumatice ca formă emergentă de tehnologie, în paralel cu „protestele populare” sau cu intervenţiile urbane radicale nerealizate, propuse de Archigram sau Lebbeus Woods. Alte instalaţii care pot fi privite ca experimente urbane de arhitectură la scară largă sunt „Splitting: Four Corners” (1974), „Conical Intersect” (1975) şi „Office Baroque” (1977) ale lui Gordon Matta-Clark, lucrări în care a despicat clădirile existente în jumătate şi a împărţit imobilele în secţiuni plate şi planare simetrice. Acest tip de arhitectură, realizată prin transformarea clădirilor în stare de ruină, este o etalare a actului de formare a spaţiului ca un eşec şi, prin urmare, o „căutare a calităţilor dincolo de regulă, afişând «slăbiciunea» arhitecturii, contradicţiile sale şi conexiunea dintre arhitectură, tehnică sau cunoaştere”. O altă încercare de a distruge ideea de construcţie este „Land(e)scape” (1999) a lui Casagrande şi Rintala, care, prin arderea hambarelor agricole abandonate, manifestau împotriva urbanizării şi a efectelor sale negative asupra agriculturii tradiţionale. O altă încercare este instalaţia monolitică turnată din beton „House” (1993), realizată de Whiteread, care a apărut ca reprezentare fosilizată a unei case victoriene temporare, în linia conceptului freudian de unheimlich (straniu) - ceva „înspăimântător” şi „ceea ce stârneşte groaza şi oroare” şi nu este familiar.

Prin urmare, instalaţiile arhitecturale radicale demolează limitele practicii de arhitectură convenţionale, precum forma unei clădiri sau construcţia un spaţiu. Instalaţiile radicale nu sunt spaţii arhitecturale instalate, ci mai degrabă instalarea sau dezinstalarea unui gând arhitectural; sau, dimpotrivă, deconstrucţia unui gând prin demolare, protest şi activism.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 8/2020
Architectural Aesthetics.
An Old Matter Revisited
OAR LogoPublished with the support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)
Ministry of Culture LogoFinanced by the Ministry of Culture (MC)