Feeling Colder: Ecology, Aesthetic and the Design
of the Man-made Environment in the Early 1970s

Manuel Rodrigo de la O Cabrera
Assistant Professor, PhD, Department of Architectural Composition, ETSAM, Universidad Politécnica de Madrid, Spain

Keywords: environmental aesthetics; environmental art; aesthetic experience; phenomenology; energy; ecology; Lowry Burgess

Abstract:

Both phenomenological reflections on aesthetics and human ecology’s theoretical body have to deal with a common ground regarding the problem of the affective connection to the environment: in terms of eco-phenomenology or environmental aesthetics, the human being, as a conscious entity, invests itself into a relationship of intimacy with its environment. This contribution delves in such relationship in order to provide some convenient concepts for the environmental agenda of contemporary architecture, urbanism and landscape.

To do so, it discusses a selection of large-scale artworks developed in America during the early 1970s, mainly through architects and artists involved within the Center for Advanced Visual Studies of the Massachusetts Institute of Technology. Facing environmental problems, these artworks took the ecological thought for reformulating aesthetic experience as an act of knowledge – as an event where physical encounter takes place and meanings are constructed; where social values are sanctioned and the path towards the future is drawn.

Published in sITA volume 8 (2020), pp. 265-278.
Download full article: 17_Cabrera.pdf
* * *

Romanian translation:
Senzaţii reci: ecologia, estetica şi proiectarea mediului
antropic la începutul anilor 1970

Paradigma mediului înconjurător a avut rezonanţe în arhitectură odată ce am început să aflăm despre magnitudinea schimbărilor climatice şi socio-economice şi despre repercusiunile lor asupra lumii. Ştim acum că am intrat într-o nouă eră geologică, Antropocenul, în care fiinţele umane au devenit forţa care modelează ecosistemele terestre. Confruntată cu acest context ecologic dificil, paradigma mediului înconjurător în arhitectură este adesea prezentată în relaţie cu proiectele care sunt definite în termeni de eficienţă şi durabilitate. Cu toate acestea, potenţialul său este diminuat semnificativ atunci când este limitat la această perspectivă pur instrumentală. Provocarea ecologică nu ne obligă doar să căutăm indicatori ştiinţifici corecţi, ci – aşa cum subliniază Bruno Latour – să întrebăm şi la un nivel existenţial, „ce înseamnă să fii responsabil din punct de vedere moral în timpul Antropocenului?” În acest context, contribuţia artei este necesară pentru a crea un pod peste prăpastie, peste „deconectarea totală între întindere, natură şi scara fenomenului şi setul de emoţii, obiceiuri de gânduri şi sentimente care ar fi necesare pentru a face faţă acelor crize”. Aceasta înseamnă că provocarea ecologică include problema senzaţiilor şi, prin urmare, este şi o problemă care ţine de estetică. Articolul urmăreşte să prezinte ideea unei estetici de mediu prin care arhitectura se găseşte în situaţia de a se adresa acestei urgenţe.

Ideile sunt prezentate analizând lucrările experimentale realizate de artişti şi arhitecţi la începutul anilor 1970, când s-au angajat în explorarea posibilităţilor unei noi sensibilităţi faţă de mediu. Spiritul acestui mod de a face artă supravieţuieşte şi astăzi, iar operele unor artişti precum Olafur Eliasson, apreciate de critici post-umanişti, sunt acum printre preferatele studenţilor de arhitectură. Ce schemă estetică şi sensibilă la problemele de mediu a fost aplicată la începutul anilor 1970 în această zonă gri dintre arhitectură şi instalaţie artistică? Ce concepte şi argumente se aflau în spatele comuniunii sale de intenţii şi rezultate? În ce mod este încă în vigoare această schemă în agenda şi scopul arhitecturii?

Reflectând la idealul de frumuseţe pentru o lucrare de arhitectură ce răspunde crizei ecologice, Inaki Ábalos scrie că probabil ar fi „ceea ce ştie să se raporteze direct şi emoţional la escaladarea experienţei somatice individuale cu controlul ştiinţific al elementelor naturale şi artificiale ca instrumente de construcţie a mediului”. Practic, nu sunt oare acestea aspectele care, în cadrul unei estetici a mediului centrate în jurul corpului, sunt destinate să asocieze experienţele studiate? Cu scopul de a contribui la provocările etice, de mediu şi sociale ale lumii în general, artiştii au redefinit estetica artei: operele lor au reconceptualizat experienţa estetică ca un fenomen emoţional de reglare între lumile interioare şi exterioare create de om. Scopul modelului lor estetic era acela de a mobiliza o nouă sensibilitate care „încerca să citească semnele vieţii aşa cum este şi viaţa aşa cum ar putea fi şi să creeze imagini viguroase ale ordinii care pot domestici forţele centrifuge ale vieţii cotidiene”. Acest model estetic a glisat cu o anumită uşurinţă către problema spaţială specifică şi, după cum s-a arătat, mai multe creaţii au fost plasate pe un prag obscur între artă şi arhitectură. În acest sens, nu este surprinzător faptul că artiştii înşişi au recunoscut similitudinea dintre operele lor şi lucrări arhitecturale – cum ar fi cele de Richard Buckminster Fuller sau Cedric Price – care au avut „porniri fundamentale de la poziţia lor tradiţională ca o formă discretă, independentă, grea şi solidă, care se adresează în principal simţului vizual”, pentru a le converti într-o „structură receptivă, fără corp, dinamică, interdependentă, care răspunde nevoilor în schimbare ale omului şi a controlului în creştere”.

Arta legată de mediul înconjurător funcţionează sub acest model estetic încă din anii 1970, afinităţile sale consolidându-se prin el, împreună cu cerinţele urgente ale esteticii arhitecturale. Estetica mediului oferă sprijin lucrărilor de arhitectură care facilitează participarea somatică – şi nu doar contemplativă – a subiectului şi, în cazurile de succes, reuşeşte să instruiască experienţa senzorială a corpului în interacţiunea sa cu mediul. Mă gândesc la exemple care sunt categoric diferite în ceea ce priveşte scara, domeniul de aplicare şi nivelul tehnologic, precum următoarele: Blur Building de la biroul de proiectare Diller Scofidio + Renfro – ca peisaj monumental high-tech; piscinele lui Alvaro Siza din Leça da Palmeira sau Izvoarele Geometrice Termale din Germán del Sol – simultan înrădăcinate şi recunoscute la nivel global ca arhitecturi adaptate sitului; sau, mai recent, casele modeste ale biroului H Arquitectes – în emiterea de soluţii climatice tipice tradiţiei mediteraneene.

În concluzie, este vorba despre proiectare de arhitectură care interpretează mediul global pe baza experienţei kinestezice a subiectului: dispozitive spaţiale de mediere între corpul subiectului şi lumea exterioară, în care subiectul se imersează şi, în consecinţă, dezvoltă o conştiinţă ecologică – distrasă, am putea spune – a faptului că fiinţa se află în şi împreună cu lumea. În aceste cazuri, estetica mediului înconjurător oferă o aliniere senzuală bazată pe arhitectura care contribuie la acordajul schimbărilor globale şi, în opinia mea, oferă o reevaluare a semnificaţiilor arhitecturii în sine. În acest sens, contribuţia estetică nu este un accesoriu pentru obiectivele eficacităţii tehnocratice în controlul mediului. Dimpotrivă, recunoscând autoritatea reprezentativă şi expresivă care o face artă, arhitectura afiliată esteticii de mediu participă la o agendă politică necesară noului secol.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 8/2020
Architectural Aesthetics.
An Old Matter Revisited
OAR LogoPublished with the support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)
Ministry of Culture LogoFinanced by the Ministry of Culture (MC)