Junk Playgrounds
The “Anti-Aesthetics” of Play in Post-World War II Playground Design

Christos Papastergiou
PhD (UCL), School of Architecture, University of Nicosia, Cyprus
draftworks architects, Greece

Keywords: post-war junkyards; leftover sites; qualities of play; children in the city

Abstract:

By introducing the idea of the “Junk Playground,” the Danish landscape architect Carl Theodor Sorensen understood play as an “anti-aesthetic” activity. Sorensen came up with the idea of the junk playground by observing the free play of children in post-war junkyards and bombsites and their imaginative use of disposed objects found on site. He believed that such a playground could promote an anti-aesthetic quality as an important quality of free play. In doing so, Sorensen discussed the idea that play should not be seen as a didactic activity promoting established aesthetic values. Instead, play could be seen as an anti-aesthetic practice and, consequently, it could take place in anti-aesthetic places, such as junkyards and other leftover sites. Similar approaches were pursued by the British landscape architect Lady Allen of Hurtwood who worked on the idea of establishing playgrounds in post-war bomb sites and the Dutch architect Aldo van Eyck who from 1947 to 1978 worked on converting more than 700 leftover sites in Amsterdam into playgrounds, while in 1960s the Greek architect Dimitris Pikionis evolved the idea of the junk playground by using humble found and natural materials in his playground at Philothei, Athens.

This article follows the evolution of the playground design during the post-WWII period. It seeks to relate this evolution with the conception of “anti-aestheticism,” which, however, does not refer to the modernist “nihilistic” approach, or utopian denial of aesthetics, but, as Hall Foster puts it, seeks to link anti-aestheticism to a “critique which destructures the order of representations in order to rein-scribe them,” meaning a critique that aims at destructuring play as purposeful activity with a didactic and moral character subject to a dominant aesthetic value.

Published in sITA volume 8 (2020), pp. 245-264.
Download full article: 16_Papastergiou.pdf
* * *

Romanian translation:
Locuri de joacă reziduale
„Antiestetica” jocului în proiectarea locurilor de joacă după al Doilea Război Mondial

Prin introducerea ideii de „loc de joacă rezidual”, arhitectul peisagist danez Carl Theodor Sorensen aborda jocul ca pe o activitate „anti-estetică”. Sorensen a propus ideea locului de joacă rezidual în urma observării jocului liber al copiilor printre dărâmăturile lăsate în urmă de război, în spaţii bombardate, cu lucruri găsite prin maldăre de moloz. El credea că un astfel de loc de joacă ar putea promova valoarea antiestetică ca o calitate importantă a jocului liber. Procedând astfel, Sorensen aducea în discuţie ideea că jocul nu ar trebui privit ca o activitate didactică care promovează valori estetice stabilite. În schimb, jocul ar putea fi văzut ca un fel de practică antiestetică şi, în consecinţă, s-ar putea petrece în locuri antiestetice precum terenuri cu gunoaie şi alte situri reziduale. Abordări similare au fost dezvoltate de arhitecta-peisagist de origine britanică Lady Allen of Hurtwood, care a lucrat la ideea înfiinţării unor locuri de joacă în siturile bombardate, precum şi de arhitectul olandez Aldo van Eyck, care din 1947 până în 1978 a lucrat la transformarea a peste 700 de situri reziduale din Amsterdam în terenuri de joacă, în timp ce în anii 1960 arhitectul grec Dimitris Pikionis a dezvoltat ideea locului de joacă rezidual prin utilizarea materialelor modeste şi naturale găsite în locul său de joacă de la Philothei, Atena.

Articolul examinează relaţia dintre interesul crescând de după război pentru redefinirea jocului şi pentru proiectarea terenurilor de joacă, privind locul de joacă rezidual ca un gen care a reuşit să încorporeze jocul în mediile urbane postbelice şi să evidenţieze prezenţa copiilor în oraş. Articolul leagă ideea locului de joacă rezidual cu discuţia despre joc şi calităţile sale antiestetice, care a avut loc şi în timpul acestei tranziţii a societăţilor occidentale de la starea de dinainte de război la condiţia postbelică. Textul explorează mai întâi evoluţia înţelegerii jocului ca activitate care se leagă de valorile morale şi estetice. Acesta cercetează abordarea istorică a jocului de către Huizinga şi Sutton-Smith şi se concentrează pe abordarea tipologică a lui Caillois, care a revoluţionat modul în care jocul a fost înţeles prin recunoaşterea acestuia ca o categorie autonomă şi o activitate care poate avea, de asemenea, laturi iraţionale, inutile sau urâte.

Este abordat, mai apoi, subiectul locului de joacă după cel de-al Doilea Război Mondial, aşa cum a fost cercetat de Liaine Lefaivre şi Alexander Tzonis şi mai recent de Roy Kozolovsky. Subiectul locului de joacă este legat de necesitatea reconstrucţiei sociale postbelice, precum şi de o critică postbelică a idealurilor Modernismului. În ambele cazuri, jocul şi copilul apar ca agenţi importanţi ai schimbării. Utilizarea de după război a jocului ca instrument pentru a critica valorile de dinainte este examinată în raport cu valoarea sa estetică. Articolul urmăreşte cursul relaţiei dintre joc şi estetism, de la filozofia secolului al XVIII-lea care leagă jocul de o funcţie morală, la investigarea jocului din secolul al XX-lea în contextul său istoric sau ca activitate autonomă care include şi forme şi tipuri care, până atunci, ar fi fost considerate groteşti, imorale sau antiestetice. Cercetarea se concentrează pe prima jumătate a secolului al XX-lea, când s-a petrecut tranziţia, şi caută să raporteze evoluţia locului de joacă cu concepţia „antiestetismului”: un termen care, totuşi, nu se referă la abordarea modernistă „nihilistă” sau la negarea utopică a esteticii, ci, aşa cum spune Hall Foster, caută să lege antiestetismul de o „critică care destructurează ordinea reprezentărilor pentru a le reinscrie”, adică o critică care vizează destructurarea jocului ca activitate deliberată, cu caracter didactic şi moral supus unei valori estetice dominante.

În cazul locurilor de joacă reziduale, estetica jocului este legată mai apoi de conceptul negativ de murdărie, care, după cum susţine academicianul britanic Luis Rice, este o metaforă pentru „poluare, buruieni, impuritate, contaminare şi deşeuri; dar este şi sol, natură şi biodiversitate. […] Murdăria produce şi este produsă prin lumea fizică şi materială a deteriorării, decăderii şi degradării.” Articolul înţelege antiestetica ca o categorie distinctă a esteticii şi caută să contribuie la discuţia despre estetica „rezistenţei”, care, potrivit lui Hal Foster, este „înrădăcinată într-un limbaj vernacular al formelor care neagă ideea unui tărâm estetic privilegiat”. Articolul se încheie prin corelarea dezbaterii postbelice despre calităţile antiestetice ale jocului şi rolul său în mediul urban devastat după război, cu discuţia recentă despre deşeuri, gunoi şi contaminare în mediile urbane contemporane degradate de poluare, schimbări climatice şi consumism. Scopul său este de a evidenţia rolul comun, atemporal, al deşeurilor, gunoiului şi solului, care atunci, ca şi astăzi, apar ca aspecte negative ale vieţii urbane ce pot fi văzute, totuşi ca oportunităţi de recuperare. Articolul urmăreşte să contribuie la discuţia despre rolul jocului în reconstrucţia unui mediu antiautoritar şi umanist postbelic, dar şi la discuţia despre rolul posibil al jocului ca agent de recuperare şi schimbare în starea nesustenabilă a oraşelor noastre contemporane, din punct de vedere al mediului şi al socialului.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 8/2020
Architectural Aesthetics.
An Old Matter Revisited
OAR LogoPublished with the support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)
Ministry of Culture LogoFinanced by the Ministry of Culture (MC)