The Techno-aesthetical Architectural Dilemma: Paradigmatic Histories of Reinforced Concrete

Khaoula Hannachi
University Blida 01, Institute of Architecture and Urban Planning (IAU),
Laboratory of Environnement and Technology for Architecture and Cultural Heritage (Lab ETAP), Algeria
Mustapha Cheikh Zouaoui
University Blida 01, Institute of Architecture and Urban Planning (IAU),
Laboratory of Environnement and Technology for Architecture and Cultural Heritage (Lab ETAP), Algeria
Amina Abdessemed Foufa
University Blida 01, Institute of Architecture and Urban Planning (IAU),
Laboratory of Environnement and Technology for Architecture and Cultural Heritage (Lab ETAP), Algeria

Keywords: techno-aesthetics; reinforced concrete; Algeria

Abstract:

This paper seeks to elucidate the techno-aesthetic reality – in the Simondonian sense – of the architectural object. It discusses a number of reinforced concrete buildings in order to explore the creation process of the Beautiful and the Good in Architecture.

As a result of the various technical, economic and social tensions of the Anthropocene, architecture is being subjected to a penalizing portrayal that seems to confuse its endogenous aesthetics with the trans-aestheticization – or even fetishization – of the architectural object. This created a dichotomous rupture between the double dialectic Architecture-Ethics / Architecture-Aesthetics, which led to a conditioning of the architectural object that not only reduces it to its technical (functional) dimension – assumingly more ethics-oriented –, but also jeopardizes the metaphysical dimension of architecture.

In this quest for the aesthetic legitimacy of architecture, concrete stands out as an inevitable reference point. Architectural Aesthetics were deeply revolutionized by its invention: its physical and metaphysical qualities allowed the regeneration of the architectural design process and its aesthetic programs. However, despite concrete’s unquestionable providential appearance, it too takes on an almost unethical connotation that calls its very existence into question.

In order to explore this dilemma, this paper engages an epistemological reading of reinforced-concrete projects built in Algeria in the late 20th century by internationally renowned architects such as Oscar Niemeyer, Kenzo Tange, Fernand Pouillon, Luigi Moretti, Georgette Cottin- Euziol, Daniel Grataloup, André Ravéreau, and others like Abderrahmane Bouchama. In these projects, reinforced concrete takes on the status of a medium-material, their paradigmatic richness should help us restore an important part of the signification system that governs architectural aesthetics.

Published in sITA volume 8 (2020), pp. 213-228.
Download full article: 14_Hannachi_Zouaoui_Foufa.pdf
* * *

Romanian translation:
Dilema tehnico-estetică a arhitecturii: istorii paradigmatice ale betonului armat

Acest articol urmăreşte să lămurească realitatea tehno-estetică – în sens Simondonian – a obiectului arhitectural. Va fi discutată o serie de clădiri din beton armat, cu scopul de a explora procesul de creaţie a Frumosului şi Binelui în Arhitectură.

Ca urmare a diverselor tensiuni tehnice, economice şi sociale ale Antropocenului, arhitectura este supusă unei portretizări penalizatoare care pare să-i confunde estetica endogenă cu trans-estetizarea – sau chiar fetişizarea – obiectului arhitectural. Acest lucru a creat o ruptură dihotomică între dubla dialectică Arhitectură-Etică / Arhitectură-Estetică, ceea ce a condus la o condiţionare a obiectului arhitectural, care nu numai că îl reduce la dimensiunea sa tehnică (funcţională) – aparent orientată preponderent spre etică –, dar pune în pericol dimensiunea metafizică a arhitecturii.

În această căutare a legitimităţii estetice a arhitecturii, betonul iese în evidenţă ca un punct de referinţă inevitabil. Acest material, a cărui invenţie este rezultatul experimentării colective a contractorilor, inginerilor şi arhitecţilor, a participat considerabil la regenerarea procesului de proiectare arhitecturală şi a programelor sale estetice. Potenţialul său tehnic (funcţionalitate, rezistenţă la compresiune) şi caracteristicile estetice (suprafaţă, structură, plasticitate) au permis înflorirea unei gamei largi de utilizări, forme şi procese arhitecturale care i se atribuie astăzi. În ciuda caracterului său salutar incontestabil, rata de producţie şi amprenta sa materială ridică unele probleme serioase legate de mediu, ceea ce îi conferă o dimensiune aproape ne-etică. Ar mai trebui să folosim beton? Alternativ, mai putem construi în beton fără alienare tehnică, culturală sau estetică? Aceste întrebări ne conduc la tehno-estetica (1982) şi etica (1983) lui Gilbert Simondon, care încearcă să medieze relaţia spectrală dintre Estetică şi Tehnică şi să regleze Etica relaţiei noastre cu tehno-natura.

După obţinerea independenţei în 1962, Algeria s-a confruntat cu teribila sarcina de a-şi revendica teritoriul şi de a-şi afirma independenţa deplină. Cu toate acestea, plecarea în masă a coloniştilor şi a profesioniştilor francezi a dus la prăbuşirea sistemului de producţie şi a complicat această sarcină. De atunci până la sfârşitul secolului al XX-lea, ţara a cunoscut trei perioade principale în care construcţia de proiecte majore s-a aliniat ideologiei ţării, trecând de la un regim socialist de autogestionare la unul oarecum liberal. Majoritatea acestor proiecte au fost construite de arhitecţi de renume internaţional precum Oscar Niemeyer (1907- 2012), Kenzo Tange (1913-2005), Fernand Pouillon (1912-1986), Luigi Moretti (1907- 1973), Georgette Cottin-Euziol (1926 -2004). Lucrarea de faţă se angajează într-o lectură epistemologică a acestor proiecte din beton armat, încercând să elucideze diferitele alegeri tehnico-estetice care le-au reglementat.

Acest lucru ne-a permis să identificăm trei paradigme majore care oscilează între cele două sisteme conectate ale tehnicii şi esteticii: paradigma fanerotehnică, în care primează tehnicitatea, arhitectura fiind inspirată de idealuri progresiste care s-au manifestat prin monumentalitate sculpturală, beton armat expus şi forme îndrăzneţe; paradigma cripto-tehnică (culturalistă): în care tehnicitatea este ascunsă în spatele interfeţelor culturale (ornament, elemente istoriciste, forme analogice), arhitectura a încercat să reabiliteze dimensiunea pitorească şi figurativă a identităţii arhitecturale algeriene; paradigma sintetică: pare a fi o perpetuare a experimentelor de modernitate algeriană care au început în perioada colonială. Arhitectura sa este o formă de monolog continuu între context, societate şi tehnică.

Această abordare ne-a permis revizitarea unei părţi mai puţin cunoscute şi apreciate a istoriei arhitecturii şi construcţiilor din Algeria. Istoria complexă a proiectelor discutate ar trebui să readucă în actualitate importanta dimensiune metafizică a esteticii arhitecturii. În cele din urmă, ar trebui să ne reamintească faptul că atât problemele etice, cât şi cele estetice sunt inerente arhitecturii şi că orice analiză a oricăreia dintre ele ar trebui să aibă ca scop reconcilierea contradicţiilor lor şi nu îndepărtarea vreuneia dintre ele.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 8/2020
Architectural Aesthetics.
An Old Matter Revisited
OAR LogoPublished with the support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)
Ministry of Culture LogoFinanced by the Ministry of Culture (MC)