The Aesthetic Resistance of Iranian Architects and Artists During the Late Pahlavi Era

Niloofar Amini
PhD student, Department of Architecture and Urban Planning, Ghent University, Belgium

Keywords: Queen Farah Pahlavi; The Labor Division; The Tehran Contemporary Art Museum; The Saqqakhaneh Art School; Iranian Modernisms

Abstract:

In Iran, the urban transformation was mostly related to politically motivated uprisings. Not only analyzing the reasons that lead to an uprising but also having a closer look at places where demonstrations occur is prominent. In the case of Iran, as Asef Bayat noted, demonstrations have been mainly urban movements. Massive uprisings of people have been mostly held in downtown Tehran.

Although spatial and social transformation had been mostly controlled by the top-down modernization of the Pahlavi regime, local modernists’ confrontation with the past, made the ordered transformation archaic. Their architectural opposition took shape by modernizing Persian archetypes like a courtyard and the Persian garden. Through applying semi-public character of these voids to their commissions, architects offered the city an opportunity for social and political expressions. Their projects represent the modern urban theatre of contention par excellence.

These architects believed that the ethical responsibility of architecture does not conflict with its aesthetic value, and politics was aesthetically negotiated in their commissions. They also challenged postmodern architecture to a new vision of Critical Regionalism. This article will look at the aesthetic value of projects that linked the everyday life of citizens to the decentralized political spaces.

Published in sITA volume 8 (2020), pp. 197-212.
Download full article: 13_Amini.pdf
* * *

Romanian translation:
Rezistenţa estetică a arhitecţilor şi artiştilor iranieni în ultima parte a epocii Pahlavi

Invadarea Iranului din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a coincis cu abdicarea fondatorului dinastiei Pahlavi – Reza Shah (1925-1941) – şi cu succesiunea la tron, cu sprijinul guvernului britanic, a fiului său, Mohammad Reza Pahlavi (1941-1979). Prezenţa trupelor străine până în 1946 a cauzat instabilitate politică. Partidele politice se aflau în permanent conflict, iar în acest haos britanicii au pierdut controlul regiunii în 1947.

Toate statele post-coloniale apărute în Orientul Mijlociu îşi doreau un fel de modernizare. Regimul Pahlavi a prezentat această modernizare (Tajaddod) ca pe o reînnoire. Este o accepţiune diferită de cea occidentală, unde ideea de modernitate este înrudită cu cea ce progres şi cu o rupere de trecut, şi se referă la idealuri filosofice şi politice. Pentru regim, nevoia de Tajaddod şi-a avut originea în aparenta înapoiere a Iranului faţă de ţările vestice, Tajaddod fiind menit să încorporeze valori şi idei moderne în cultura naţională.

Astfel, regimul a dirijat societatea în direcţia unor reforme moderate, încercând în acelaşi timp să menţionă un status quo politic. Aceste imperative au condiţionat politicile sociale, economice şi arhitecturale. Una dintre intenţii a fost aceea de a schimba imaginea oraşelor iraniene, şi mai ales a capitalei Teheran, prin „intervenţii creative”. Faptul că modernizarea era considerată, în primul rând, un proces de modelare a imaginarului, şi că putea fi realizată şi prin reforme culturale, a condus la o „diviziune a muncii” între Şah şi Regina Farah. Foarte populară, Regina Farah, care nu constituia o ameninţare politică, a fost desemnată să ghideze reforma în sfera culturii şi artelor. Ea reprezenta, de asemenea, imaginea femeii iraniene modeste, iar profilul ei public a devenit un simbol al modernităţii monarhului şi a bunăvoinţei lui progresiste faţă de femei. Prezenţa publică a Reginei i-a dat prilejul lui Muhammad Reza Shah să menţină un regim politic rigid şi autocrat şi să suprime opoziţia clasei de mijloc demarând o „transformare culturală a societăţii”.

Provocarea principală pentru politicile culturale ale regimului a fost aceea de a redefini sensul adevăratului Islam. Agenţii regimului Pahlavi şi arhitecţii pro-guvernamentali au pretins a înţelege cel mai bine natura şi importanţa tradiţiei islamice în artă şi arhitectură, iar revistele de arhitectură îi avertizau pe arhitecţi că Şahul însuşi spunea adesea că este nevoie de „soluţii iraniene la probleme iraniene”. Astfel, naţionalismul care se formase în prima parte a epocii Pahlavi, care dorea să adapteze societatea unei modernităţi universale, a fost înlocuit de sublinierea nevoii unei abordări regionaliste în dezvoltarea culturală şi în alte planuri ale societăţii, de la economie la artă şi arhitectură.

Cu toate acestea, politica oficială a întâmpinat rezistenţă din partea mişcărilor artistice şi arhitecturale. O nouă generaţie de artişti vizuali a preluat rolul poeţilor de dinainte, care, în căutarea modernităţii, criticaseră în principal situaţia socio-politică a ţării, cerând reforme. Refuzând să se concentreze pe realizarea unei arte moderne în şi pentru Persia, această nouă generaţie, conştientă de politizarea Islamului de către stat, a încercat nici să nu continue trecutul, nici să nu îl respingă. Activitatea lor artistică arată cum expoziţiile, critica de artă şi evenimentele culturale pot educa publicul, fiind în acelaşi timp inovatoare şi inspirate din simbolurile, arhetipurile şi materialele culturii persane, un „cifru chintesenţial al tradiţiei islamice”.

În iunie 1962, Jamran Diba – artist, arhitect şi fost director al Muzeului de Artă Contemporană din Teheran – l-a invitat pe criticul de artă Karim Emami (1930-2005) să prezinte noua mişcare. Iniţial, Emami a folosit termenul Saqqakhaneh pentru a caracteriza o abordare artistică ce combina arta modernistă cu teme populiste din arta populară şiită iraniană. Diba a numit acest curent „Pop Art spiritual”, el permiţându-le artiştilor să exploreze „un nou vocabular de motive” în operele lor.

Toate operele de artă şi proiectele de arhitectură pe care le discutăm arată cum arta şi arhitectura mediază între macro-nivelul politicii şi micro-nivelul cotidianului, reflectând astfel tensiunile reprimate ale unei societăţi în schimbare. Cea mai mare parte a istoriografiei despre a doua epocă Pahlavi se concentrează pe rolul politicului în arhitectură şi urbanism. În ce ne priveşte, subliniem rolul Reginei Farah în sfera culturală, în sprijinul regimului. Lucrarea este structurată în două părţi. Pe de o parte, urmărim politica de patronaj a activităţilor culturale favorabile regimului, întreţinută de Regină. Demonstrăm că „diviziunea muncii” era menită să echilibreze viziunea capitalistă a Şahului şi cea mai degrabă regionalistă a Reginei. Pe de altă parte, punem în discuţie modul în care artiştii şi arhitecţii iranieni şi-au articulat practica artistică şi preocupările de natură etică şi politică.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 8/2020
Architectural Aesthetics.
An Old Matter Revisited
OAR LogoPublished with the support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)
Ministry of Culture LogoFinanced by the Ministry of Culture (MC)