Modern Monument Preservation in Hungary: Should We Conserve the Modern Prostheses of Restoration?

Ákos Zsembery
PhD, Assistant Professor, Budapest University of Technology and Economics, Budapest, Hungary
Maja Toshikj
PhD student, Budapest University of Technology and Economics, Budapest, Hungary

Keywords: monument protection; historical layers; Venice Charter; modern prosthesis

Abstract:

We cannot speak about monument conservation in the proper sense before the last decades of the nineteenth century; yet, ever since, each architectural moment has influenced the practice of conservation. The unfolding of modern architectural movements between the two world wars (with the emphasis on the distinction between old and new) was an appropriate medium for the development of theories originating at the end of the nineteenth century (Dehio, Boito). In contrast to the practice of purism, based on historicism, the new modern architectural language was a true alternative. The preservation practices in Hungary from the 1950s were based on the spirit of the Athens Charter (1931) and were later to be vastly improved by the Venice Charter of 1964 – the evidence of which can be seen in the Hungarian techniques lasting until the end of the twentieth century.

Simultaneously, a compelling phenomenon began to appear; that of treating modern interventions as historical layers adding, rather than reducing, value to a monument, with these intervening additions thus being protected to the same degree as the original remains. This resulted in peculiar creations such as the castles of Visegrád and Diósgyőr, among others. With this method, not only a monument’s dignity and value could be preserved, but also the architect’s stylistic oeuvre. However, is this “protection of the protection” – the preservation of restorations – an appropriate action?

Can the same problems occur in the distinction between old and new as in the case of architectural reconstruction? Are the alterations of modern-day interventions, in reality, historical layers of monuments, which should then be protected and valued as such?

Published in sITA volume 7 (2019), pp. 220-235.
Download full article: 13_Zsembery_Toshikj.pdf
* * *

Romanian translation:
Conservarea monumentelor moderne în Ungaria. Trebuie păstrate protezele moderne ale restaurării?

Conservarea monumentelor istorice are rădăcini teoretice adânci, care au influenţat întotdeauna practicile specifice. Intervenţiile sunt întotdeauna lucrări de arhitectură contemporană, unde relaţia doctrinară dintre teorie şi practică este esenţială. În plus, elementul „contemporan” nu poate fi separat de problema stilului (cu toate că modernismul poate pune în discuţie această afirmaţie).

În domeniul restaurării, doctrina modernă acordă o mare importanţă rolului arhitectului. Practica veche de aproape două secole a „intervenţiei minimale” a găsit în arhitectura modernă nu doar un substrat fertil de dezvoltare, dar şi-a putut defini acum şi un „stil propriu” în relaţie cu istoricismul şi purismul dominante până atunci. Formele reconstruite sau mimetice pot falsifica autenticitatea rămăşiţelor originare prin ceea ce am putea numi „proteză modernă” (cu referire la amestecul de elemente arhitecturale vechi şi noi). Această practică a fost foarte răspândită de-a lungul secolului al XX-lea, sub pretextul unei restaurări autentice dezvoltate ca reacţie la purism. Acest fel de referinţă sau aluzie arhitecturală, pe care o numim „didactică”, a apărut odată cu arhitectura modernistă şi e fundamentată pe vechile principii ce impun distincţia dintre arhitectura veche şi cea nouă.

Noile carte din prima jumătate a secolului al XX-lea au propagat relevanţa internaţională a folosirii noilor materiale şi a noilor forme în conservare. Deşi, în urma celui de al doilea război mondial, Europa a fost străbătută de un val de reconstrucţii, modul modern de gândire a fost ratificat în Carta de la Veneţia din 1964, ale cărei influenţe sunt prezente şi azi. După 70 de ani, un nou val de reconstrucţii îşi face apariţia în arhitectura europeană, iar cartele şi practicile moderne se văd nevoite să reia lupta cu furia reconstructoare de sorginte postmodernistă, susţinută de evenimente politice şi sociale, dar şi de un număr important de profesionişti.

Cum am putut vedea în istoria gândirii moderne, distincţia dintre vechi şi nou a devenit un principiu al practicilor de conservare pe care se baza „didactica arhitecturală”. Această formă didactică a susţinut prezentarea formelor originare ale părţilor ruinate prin cercetare ştiinţifică completată de mijloace arhitecturale contemporane, reclamând astfel de la vizitator un anumit nivel de percepţie şi, poate, de imaginaţie, pentru a recunoaşte natura arhetipală a edificiului. Această metodă se prevala de două medii, al arhitecturii şi al muzeologiei, chiar dacă tendinţa muzeologică – graţie revoluţiei digitale – s-a schimbat mai repede decât abordarea arhitecturală.

Azi, multe intervenţii de restaurare moderne – începând cu lucrările de conservare de la începutul secolului al XIX-lea – reprezintă valori arhitecturale şi istorice aparte, pe care ar trebui să le respectăm cu ocazia intervenţiilor noastre prezente şi viitoare. Chiar dacă protecţia acestor părţi este convenţională, a le considera ca straturi istorice adaugă un nou nivel de interpretare şi complexitate. Aceste implanturi şi proteze moderne reprezintă şi ele o epocă arhitecturală, începută în urmă cu decenii sau secole, ca un dialog cu rămăşiţele originare. Ar putea sau ar trebui, oare, arhitectura contemporană să înceapă un dialog similar cu aceste elemente moderne? L-ar ajuta oare pe observator să recunoască originalitatea monumentului istoric? Mai este oare „dogma distincţiei” valabilă în acest caz?

Respectul pentru adăugirile moderne, făcute de arhitecţi cunoscuţi şi recunoscuţi ai epocii, este considerabil în Ungaria până în ziua de azi. Dogma distincţiei e esenţială nu doar în restaurare şi conservare, ci şi în cazul reconstrucţiilor parţiale sau totale. Ca şi în Europa Centrală şi de Est, în Ungaria este din ce în ce mai răspândită practica reconstrucţiei totale sau mimetice. Odată cu evoluţia releveelor digitale şi tehnologiei de modelare 3D a crescut şi cererea pentru reconstrucţia efectivă. Protezele moderne, cândva celebrate, nu mai sunt interesante pentru vizitatorul de azi şi, la rândul lor, necesită frecvent intervenţii de renovare. Integrarea acestor adăugiri moderne într-o nouă restaurare reprezintă o problemă însemnată, mai ales în cazul reconstrucţiilor, deoarece de multe ori există o mare diferenţă între abordările arhitecturale moderne şi cele contemporane.

Pe baza unei scurte istorii a gândirii moderne – de la conservările timpurii şi trecând în revistă tezele lui Dehio şi Boito şi bazele teoretice profesate de Giovannoni şi Bonelli – dorim să prezentăm metodele didacticii moderne în practica ungurească de-a lungul secolului al XX-lea şi chestiunile specifice care conduc spre un proces interesant, în cursul căruia protezele moderne au devenit un strat „istoric” al monumentului.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 7/2019
Seasoned Modernism.
Prudent Perspectives on an Unwary Past
Published with the support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)