Flights of Fancy – the Modernist Terminal in the 21st Century: The Cases of Gander International Airport, Canada and Trans World Airlines, USA

Siobhan Barry
Senior Lecturer, Manchester School of Architecture, United Kingdom

Keywords: modernist airport; mid-century design; Gander; TWA; conservation; restoration

Abstract:

The 20th century is inextricably linked with the promise of flight; the aeroplane promised a lighter world, more fluid than the world of the 19th century. For Le Corbusier the aeroplane represented a model of material economy and an optimal use of space, the fascination with ‘air mindedness’ a central preoccupation of the mid-century zeitgeist. Architecturally, this preoccupation presented itself in the form of the terminal building, exemplifying a lifestyle the promise of air travel could bring. The Modernist terminal suggested forward thinking luxury and material innovation, exemplified in Saarinen’s TWA Terminal; the physical manifestation of the Air Age. Yet these buildings were in a sense a victim of their own success, rapidly becoming obsolete as demand for air travel increased, very few remain in their original incarnation.

This paper will discuss the often-forgotten Gander Airport Lounge in Newfoundland, Canada and Saarinen’s TWA Terminal in New York and their potential for preservation. Gander, once the host of royalty, film stars and the political elite, opened in 1959 and built to showcase a cutting- edge modernity for a forward-thinking Canada. However, the technological advancement it was built to promote soon superseded the airport as an international hub, the advent of the jet engine heralding a sudden and dramatic downturn in its fortunes. Today, the airport lounge is almost perfectly preserved, something unthinkable in a busy airport; like the TWA terminal, a time capsule of early 1960s air travel. The process of preserving Modernism has brought into focus the dichotomy between longevity and innovation, how can these buildings be preserved yet remain commercially sustainable and relevant, how do we decide what is important and what to save?

Published in sITA volume 7 (2019), pp. 157-170.
Download full article: 09_Barry.pdf
* * *

Romanian translation:
Zboruri de lux. Terminalul modernist în secolul XXI – cazurile Aeroportului Internaţional Gander (Canada) şi Trans World Airlines (SUA)

Secolul al XX-lea este legat în mod esenţial de promisiunea zborului: aeroplanul a promis o lume mai uşoară, mai fluidă decât lumea secolului al XIX-lea. Pentru Le Corbusier, aeroplanul a reprezentat un model de economie de materiale şi optimizare a folosirii spaţiului, iar fascinaţia cuceririi spaţiului, o preocupare centrală a spiritului de la mijlocul secolului trecut. În arhitectură, această preocupare a luat forma terminalului, întruchipând un mod de viaţă pe care l-ar putea aduce transportul aerian. Terminalul modernist propunea un lux de avangardă şi inovare în domeniul materialelor, precum la Terminalul TWA proiectat de Saarinen; manifestarea fizică a Epocii Aerului. Totuşi, aceste clădiri au căzut victime propriului succes, devenind foarte repede învechite, pe măsură ce cererea transportului aerian a crescut. Foarte puţine şi-au păstrat imaginea şi carnea iniţială.

Articolul discută importanţa şi potenţialul de conservare a două spaţii uitate adesea, respectiv Salonul Aeroportului Gander din Newfoundland, Canada, şi Terminalul TWA din New York, proiectat de Saarinen. Gander, odată gazda regalităţii, a starurilor de cinema şi a elitei politice, s-a deschis în 1959 fiind menit să expună modernitatea de ultimă oră a unei Canade orientată spre viitor. Cu toate acestea, progresul tehnologic pentru promovarea căruia a fost construit i-a depăşit rolul de nod internaţional, apariţia motorului cu reacţie anunţându-i declinul brusc şi dramatic. Astăzi, salonul aeroportului este păstrat aproape perfect, ceva aproape imposibil de conceput într-un aeroport aglomerat; asemenea terminalului TWA, o capsulă temporală a transportului aerian de la începutul anilor 1960. Procesul conservării modernismului aduce în atenţie dihotomia dintre longevitate şi inovare, dintre implicaţiile conservării şi nevoia sustenabilităţii şi relevanţei comerciale. Cum decidem ce contează şi ce salvăm?

Etica designului modernist, definit convenţional ca „furnizor de instrumente, mai degrabă decât creator de monumente”, a fost folosită pentru a justifica orice intervenţie pe care ar fi cerut-o circumstanţele. Conform acestei logici, ceva conceput ca simplu instrument ar urma să fie abandonat odată ce şi-a îndeplinit menirea.

Totuşi, suntem la o răscruce în ceea ce priveşte conservarea patrimoniului modernist. Astfel, unele dintre comorile moderniste supravieţuiesc şi sunt preluate şi adaptate pentru utilizări de secol al XXI-lea, iar altele rămân în urmă, spre deteriorare şi în final demolare pentru a face loc noului, aşa cum ele însele au fost întruchiparea noului din momentul apariţiei. În esenţă, cultura conservării arhitecturii de secol al XX-lea ţine de felul în care este condusă schimbarea (managementul schimbării). Arhitectura oglindeşte cerinţe şi aşteptări, în cazul de faţă pe cele care vorbesc poate cel mai clar despre cultura materialistă modernă. Iar când aceste cerinţe şi aşteptări se schimbă, arhitectura trebuie schimbată şi ea. În această succesiune, terminalul ridică o problemă specială: problemele de ordin practic ale infrastructurii aeroportuare implică un proces continuu de adaptare şi înnoire inevitabil pentru a rămâne viabil financiar şi relevant, ceea ce face ca, aşa cum observă Banham, aeroportul să fie „mereu neterminat” şi „mereu depăşit”. De aici decurge o dihotomie: aeroporturile sunt, după muzee şi galerii de artă, proiectele cele mai râvnite de arhitecţi, inclusiv de cei mai renumiţi dintre ei, şi totuşi sunt într-o permanentă tranziţie şi ocupă un loc instabil în canoanele arhitecturii.

Aeroporturile sunt un amestec curios de dinamic şi static, folosit prin fluxuri continue înainte de a pleca în altă parte. Terminalul modernist a fost proiectat să întruchipeze viteza, luxul şi, mai ales, să aştepte era avioanelor cu reacţie. Statele Unite au adoptat aeroportul ca o afacere privată, simbol al elitei călătoare, companiile aeriene alegându-i din crema arhitecturii pe cei consideraţi cei mai potriviţi să ofere viziune şi structură mărcii cu care se poziţionau pe piaţă. Canada a ales terminalul modernist ca marcă naţională. Urmărind să promoveze imaginea Canadei ca ţară modernă ce îmbrăţişează progresul, Ministerul Transporturilor a finanţat un plan extins de construire de aeroporturi în toată ţara. Au început cu Gander.

La fel cum s-a întâmplat şi cu clădirea TWA proiectată de Eero Saarinen, Gander a devenit inutil odată cu avionul cu reacţie, în abandon, dar păstrându-şi starea de conservare. TWA a reuşit să ţină pasul cu noile cerinţe până la căderea în obsolescenţă şi neadecvare, fiind închis în 2001. Articolul cercetează posibilităţile şi provocările restaurării şi regenerării aeroporturilor moderniste, pentru care acestea mai pot deveni relevante pentru societatea de astăzi.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 7/2019
Seasoned Modernism.
Prudent Perspectives on an Unwary Past
Published with the support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)