Up and Down: Extra Spaces of Modernist Legacy in Montenegro

Slavica Stamatović Vučković
PhD, Associate Professor | PhD student | PhD student, Faculty of Architecture, University of Montenegro, Podgorica, Montenegro
Jelena Bajić Šestović
PhD, Associate Professor | PhD student | PhD student, Faculty of Architecture, University of Montenegro, Podgorica, Montenegro
Marija Ćaćić
PhD, Associate Professor | PhD student | PhD student, Faculty of Architecture, University of Montenegro, Podgorica, Montenegro

Keywords: Yugoslavia; Montenegro; ground floors; flat roofs

Abstract:

With the advent of Modernism in the early 20th century a new type of spatial communication between the inside and the outside of a building was established. The changes regarded both the horizontal relation of buildings with their surroundings, and, vertically, their relation to the sky. Two types of outdoor spaces can be identified as resulting from these transformations: the private spaces of the roof, and the public spaces of the liberated, free ground floor.

The flat rooftops and open ground floors that have become specific characteristics of modernist architecture all over the world may also be recognized in the buildings that constituted the new, socialist city in Montenegro, then a part of the larger Federal Republic of Yugoslavia. Like most late-modernist buildings of the socialist period (1945-1990), the case studies under scrutiny display the projecting canopies, the free ground floor on pilotis and the mandatory flat roofs. Of these, some were designed with an intended a collective or a public function in mind, while most of them remained only distinctive marks of modernist aesthetics.

After the dissolution of Yugoslavia in the 1990s, these very particular outdoor spaces have been, in a large proportion, privatized and, many of them, were stripped of their fundamental value — openness. While these spaces have been undergoing constant changes that demonstrate their continuously evolving condition and daily usage, at the same time, many of these interventions completely contradict the original principles of Modernism.

Published in sITA volume 7 (2019), pp. 99-118.
Download full article: 06_Vuckovic_Sestovic_Cacic.pdf
* * *

Romanian translation:
Sus şi Jos. Spaţii suplimentare ale modernismului în Muntenegru

Începutul secolului al XX-lea aduce, odată cu modernismul, importante schimbări care se reflectă într-un nou tip de arhitectură, orientată către exterior, centrifugă, extrovertită, şi prin acestea opus modului tradiţional de a concepe arhitectura. Utilizarea spaţiilor unei clădiri s-a extins pentru a cuprinde spaţiile de deasupra şi de dedesubtul lor — terasa-grădină şi parterul liber. Aceste acoperişuri terasă şi partere traversabile au venit în sprijinul deschiderii noii arhitecturi prin înlăturarea separării dure dintre interior şi exterior. Aceste „extra-spaţii”, de sus şi de jos, au fost caracteristice pentru patrimoniului modernist al fostei Iugoslavii. Articolul le evidenţiază în special în arhitectura modernistă din Muntenegru.

Folosirea limbajului modernist în nou-constituitul Regat al Iugoslaviei (1918-1941) a înlocuit repede vechile stiluri şi a devenit un ideal estetic al noii naţiuni. În perioada interbelică revista Zenit, grupurile de arhitecţi modernişti GAMP (Belgrad) şi Zemlja (Zagreb), precum şi publicarea declaraţiei CIAM de la La Sarraz în limba sârbo-croată (1932) — au stimulat dezvoltarea intensivă a noii arhitecturi. Principiile moderniste au fost aduse în Regatul Iugoslaviei în principal de arhitecţii sârbi şi croaţi (Drago Ibler, Ernest Weissmann, Zlatko Neumann sau Juraj Neidhardt, respectiv, Milan Zloković, Nikola Dobrović şi Dragiša Brašovan), iar orientarea progresistă a devenit imediat vizibilă prin realizări în domeniul urbanismului şi arhitecturii locuirii. În Muntenegru, cea mai mică dintre provinciile regatului, modernismul apare abia în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, graţie realizărilor arhitecţilor sârbi şi croaţi, practică care va continua şi după război.

Modernismul a adus o nouă calitate spaţiilor publice ale Iugoslaviei socialiste prin proliferarea parterelor deschise şi a teraselor publice, prin elemente reper care le identifică, copertine îndrăzneţe, mari suprafeţe nedecorate, spaţii pietonale acoperite etc. Din categoria spaţiilor deschise la nivelul solului se pot distinge două tipuri. Primul este cel întins în lungul străzii — spaţiul colonadelor, al porticelor, al trotuarelor acoperite —, extras din volumul clădirii sau adăugat la acesta, şi bine ilustrat de locuinţele colective realizate de arhitecţii Vujadin Popović şi Radmilo Zdravković la începutul anilor 1950, în Podgorica. Cel de-al doilea tip se dezvoltă mai degrabă într-o suprafaţă acoperită — o piaţă — plasată în mod sinergic în relaţie cu parterul închis al unei clădiri (de regulă publice). Acest al doilea tip poate fi identificat într-o multitudine de realizări în Muntenegru. Printre acestea, proiectul de concurs pentru piaţa centrală din Podgorica (pus în operă doar parţial) a atras edificarea mai multor clădiri adiacente de acest fel: turnurile de locuinţe proiectate de Stanko Fabris în 1962-1963 sau magazinul „Beko” proiectat de Božidar Milić în 1969. Exemple similare au apărut şi în alte oraşe din Muntenegru: Casa Sindicatelor din Nikšić (arh. Đorđije Minjević, 1962), piaţa şi poşta din Herceg Novi (arh. Nikola Dobrović, 1962), imobilul „Zeta-film” din Budva (arh. Milan Popović, 1966), imobilul „Jugooceanija” din Kotor (1967), hotelul Oliva din Petrovac (1965) etc.

Acoperişurile în terasă foarte folosite au devenit de asemenea un element ubicuu în oraşele iugoslave. Fiind o soluţie convenabilă economic, terasele au fost totodată un mod de a compensa dimensiunile reduse ale apartamentelor concepute după standarde minimale şi pentru care reprezentau spaţii de socializare suplimentare. Asemenea acoperişuri terasă au fost realizate pe întreg teritoriul Iugoslaviei, îndeosebi în lucrările arhitecţilor croaţi Drago Ibler, Neven Ševgić, Drago Galić, Stanko Fabris, Ivo Vitić şi altora. În oraşele din Muntenegru acoperişurile terasă se regăsesc frecvent în peisajul ansamblurilor rezidenţiale (spre exemplu, în Podgorica, prin cartierele Novi Grad sau Block 5). Astfel, în perioada anilor 1960, toate imobilele de locuinţe colective din Podgorica prezentau o zonă de parter liber, acoperişuri în terasă, dintre care unele aveau funcţiuni sociale şi comunitare (exemplul emblematic fiind cel al turnurilor realizate de arh. Stanko Fabris în centrul oraşului, în 1962-1963).

În ultimii douăzeci de ani, parterul liber şi acoperişul în terasă folosit — elemente definitorii ale modernismului preluate intens în timpul socialismului de arhitectura locală — suferă transformări dramatice ca efect al privatizării. Prin închiderea zonelor acoperite ale parterelor şi extinderea spaţiilor private ale apartamentelor asupra vechilor terase comune ale imobilelor, foste spaţii sociale îşi pierd destinaţia şi se rup de reţeaua vieţii publice a oraşelor. În condiţiile în care patrimoniul postbelic modernist din Muntenegru este încă subapreciat (cu doar două imobile clasate în 2017), aceste transformări care aduc atingere vieţii publice a oraşelor pot fi contracarate prin reevaluarea comprehensivă a moştenirii modernismului.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 7/2019
Seasoned Modernism.
Prudent Perspectives on an Unwary Past
Published with the support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)