Reflexive Modernism and Weak Thought

Cosmin Caciuc
PhD, Associate Professor, “Ion Mincu” University of Architecture and Urbanism, Bucharest, Romania

Keywords: reflexive Modernism; weak thought; pragmatism; hermeneutics; conceptual historiography

Abstract:

After 1990, anthologies of architectural theory changed the way of interpreting the history in architectural education by amplifying readers’ hermeneutic awareness, inspired (by no means determined) by the competing currents in post-war philosophy. The present essay interprets the strategic role of general anthologies of weakening disciplinary boundaries and axiological repositioning, highlighting several meanings of a reflexive Modernism, resonating with Gianni Vattimo’s “weak thought” principles and Richard Rorty’s pragmatism at four levels: hermeneutic, historiographic, rational and cultural. Reflexive Modernism is inspired by a weakened metaphysical thought as a critical, counter-ideological discourse. Its concepts are interrelated with the ones of the inaugural Modernism, engaging explicit revisionist attitudes toward rethinking history itself. Reflexive Modernism invokes neither our submission to the inescapable force of generic technology, nor the exclusive appreciation of human genius in pursuing great aesthetic ideals but relies firmly on tolerance to the diverse conditions of society, valorization of place instead of technology and self-consciousness about its historicity, contingency and limitation.

Charles Jencks and Kenneth Frampton represent two revisionist perspectives on Modernism that stand out against our post-metaphysical background. In a “weak thought” hermeneutical horizon, where Jencks fails in “radical eclecticism” and “cosmogenic” axiology, Frampton still resists through a pertinent model of “surplus experience,” place valorization, arrière-garde and reflexive practice. A reflexive Modernism still has to find its balance between Rorty’s ethics of re-description, by exploring new paradigms, and Vattimo’s ethics of continuity, by reinterpreting the past in the horizon of traditions.

Published in sITA volume 7 (2019), pp. 39-54.
Download full article: 03_Caciuc.pdf
* * *

Romanian translation:
Modernism reflexiv şi gândire slabă

După 1990, antologiile teoretice de arhitectură au schimbat modul de interpretare a istoriei la nivelul educaţiei profesionale, prin stimularea conştiinţei hermeneutice a cititorilor şi încurajarea investigării mai profunde a surselor gândirii arhitecturale, inspirate (nicidecum determinate) de concurenţa curentelor filosofice postbelice. Acest eseu interpretează la patru niveluri — hermeneutic, istoriografic, raţional şi cultural — rolul strategic al antologiilor generale de slăbire a limitelor disciplinare şi de repoziţionare axiologică, evidenţiind câteva semnificaţii ale unui modernism reflexiv, rezonând cu principiile „gândirii slabe” descrise de Gianni Vattimo şi cu pragmatismul lui Richard Rorty.

Modernismul ca discurs inaugural şi ideologic, derulat între primii ani ai secolului al XX-lea şi sfârşitul anilor ’60, capturat de marile antologii îngrijite de Ulrich Conrads, John Peter şi Joan Ockman este mort. Dar este viu, pe de altă parte, modernismul irigat de o gândire slabă la nivel metafizic, ca discurs reflexiv, critic, contra-ideologic, inaugurat în publicistică după 1965-1968 şi fixat în cultura noastră profesională de fenomenul antologiilor, publicate cu precădere în anii ’90, de Neil Leach, Charles Jencks & Karl Kropf, Kate Nesbitt şi K. Michael Hays. Modernismul reflexiv se recunoaşte în siajul unui conflict al interpretărilor, fără pretenţia de a fi determinat prin ştiinţă sau artă, orientându-se către context, istorie, comunitate şi transformările curentelor filosofiei contemporane. Între aceste transformări ale gândirii, ne-a reţinut atenţia aşa numita „gândire slabă”, ca metaforă culturală a predispoziţiei unui grup de gânditori italieni în frunte cu Gianni Vattimo, la care rezonează şi filosoful pragmatist american Richard Rorty. Concluziile esenţiale ale acesteia se fixează în jurul manierei de a gândi modernitatea în primul rând anti-fundamentalist, non-relativist şi pluralist. Vattimo şi Rorty folosesc metafora gândirii slabe nu ca pe o nouă filosofie care să ghideze teoria şi istoriografia altor discipline, ci ca pe o perspectivă critică cu rol terapeutic faţă de consecinţele rupturii moderne dintre faptul raţional tehnico-ştiinţific şi faptul cultural.

La nivel istoriografic, conceptele modernismului reflexiv sunt corelate cu cele ale modernismului inaugural din prima jumătate a secolului trecut, angajând atitudini revizioniste explicite faţă de regândirea istoriei în sine. Rorty identifică patru moduri de a face istoriografie în filosofie: reconstrucţia (raţională sau istorică), încadrarea în canoane, doxografia generalistă şi doxografia interferenţelor / istoria intelectuală. Răsfrânt în arhitectură, discursul reconstrucţiei se diferenţiază între neotradiţionalismul inspirat de principiile conservatoare ale lui Roger Scruton (care trimite la istoriografiile neokantiene ale lui Heinrich Wölfflin şi Rudolf Wittkover) şi neoraţionalismul Şcolii de la Veneţia. Încadrarea în canoane presupune evidenţierea unor mari paradigme, astfel încât cititorul să poată „sări din pisc în pisc” după formularea lui Rorty. Heidegger sau Derrida sunt, de exemplu, astfel de piscuri în filosofie, care creează alte piscuri profesionale în teoria de arhitectură inspirată de fenomenologie (cazul lui Christian Norberg-Schulz) sau de deconstrucţie (cazul lui Peter Eisenman). În istoriografia ca doxografie generalistă, trecutul este investigat prin acoperire totală, forţând, prin interpretare, subiecte comune pentru gânditori care nu şi-au propus în mod explicit temele respective, impunând arbitrar o problematică specifică asupra unor canoane divergente, ori impunând canoanele asupra unei problematici stabilite incongruent. Pe de altă parte, există şi o istoriografie indisciplinată, o doxografie a interferenţelor, în care trecutul este investigat în zone de suprapunere între discipline, neclare disciplinar însă nicidecum dezarticulate sau arbitrare. Aici se impune modelul „conversaţionalist” rortian, în contextul aglomerării antologiilor de texte teoretice în arhitectură, la sfârşitul secolului trecut.

Rorty diferenţiază trei tipuri de raţionalitate modernă: raţionalitatea neutră/tehnică, ca o simplă capacitate de supravieţuire a individului/comunităţii; raţionalitatea rigidă, care stabileşte scopuri universale/ideale; şi raţionalitatea slabă, catalizată de valorile toleranţei faţă de diversitatea socială, pietăţii în orizontul trecutului şi deschiderii colective către schimbarea anumitor credinţe şi obiceiuri sociale. Modernismul inaugural a consfinţit o puţin fericită împletire între raţionalitatea tehnică şi cea rigidă, a principiilor universale, iar istoriografia de arhitectură a fost adesea complicele acestei legături, ca în cazul lui Sigfried Giedion, spre exemplu. Chiar dacă Reyner Banham s-a desprins parţial de acest model prin anunţul „celei de a doua epoci maşiniste” cu pretenţii etice de sustenabilitate, credinţa în cercetarea raţională şi legătura arhitecturii cu ideologia de glorificare a tehnologiei nu a fost epuizată de-a lungul deceniilor opt şi nouă; de exemplu, în ipostaza modernismului hi-tech, a cărei imagistică futuristă a inflamat mişcarea neoconservatoare dedicată „reconstrucţiei oraşului în piatră”, de asemenea sub eticheta raţionalităţii. În mijlocul conflictului dintre raţionalitatea progresistă hi-tech şi cea neoconservatoare, după 1980, s-a evidenţiat un alt mod de a articula istoriografia în sfera preponderentă a raţionalităţii slabe, inspirată de fenomenologia heideggeriană care valorizează locul înaintea raţionalităţii tehnice, fără să invoce reîntoarcerea romantică la era preindustrială, cu aspiraţia către progres fără utopie; este cazul lui Kenneth Frampton, de pildă.

Cultura din orizontul pragmatist rorty-an apare ca un produs diferenţiat al folosirii tipurilor de raţionalitate definite anterior. Cultura slabă presupune o soluţie terapeutică împotriva culturilor nocive dar şi a exaltărilor extreme, o deşirare a tiparelor învechite şi o ţesere a unei noi „tapiserii interculturale” ca articulare între raţionalitatea slăbită şi istoriografia intelectuală a interferenţelor. În cultura arhitecturală a modernismului reflexiv, pe fondul antologic al „cartografierii” teoretice, abilitatea ludică de a manipula idei, dar şi problema impunerii modelului intelectual de autocreaţie individuală la nivel colectiv, a produs recent o tensiune semnificativă între Charles Jencks şi Kenneth Frampton. Articolul afirmă că, prin filtrul hermeneutic al „gândirii slabe”, Jencks eşuează deopotrivă prin discursul „eclectismului radical” şi axiologia „cosmogenică” ataşată tehnologiilor digitale, ciberneticii şi teoriilor informaţiei. Frampton rezistă în schimb, printr-un model pertinent al „experienţei în surplus”, prin discursul fenomenologic de valorificare a noţiunii de loc, prin ariergardă şi practică reflexivă.

De aici rezultă, în final, ideea că noţiunea de loc trebuie să se amplifice în centrul preocupărilor hermeneutice asupra modernismului reflexiv, intensificând deopotrivă semnificaţiile fenomenologice ale locuirii şi modelul pragmatist al culturii şi raţionalităţii slăbite. Această intensificare depinde de un orizont comun în societatea opiniei publice. Arhitectura, dacă se constituie ca a parte practicii reflexive, fundamentează inerent condiţiile de implicare în orizontul comun, orientând şi mediind între nivelurile de înţelegere istoriografice, raţionale şi culturale prin metafora gândirii slabe. Revizionismul implică articularea istoriei intelectuale cu fenomenologia ca formatoare de canon şi cu reconstrucţia istorică. Aceste tipuri istoriografice sunt capabile să furnizeze modalităţile de lectură şi de intervenţie asupra locului în trama unei etici a continuităţii, astfel încât modernismul reflexiv să poată reconcilia, în sfera publică, aspectul discursiv al profesiei cu cel spaţial şi material.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 7/2019
Seasoned Modernism.
Prudent Perspectives on an Unwary Past
OAR LogoPublished with the support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)
Ministry of Culture LogoFinanced by the Ministry of Culture (MC)
Germany Coat of ArmsPrinted with the support of the Embassy of the Federal Republic of Germany, Bucharest, in celebration of the Bauhaus Centennial