The Morality of Bricks

Raluca Cristina Alexandra Becheru
PhD student, “Ion Mincu” University of Architecture and Urbanism, Bucharest, Romania

Keywords: morality; ethics; aesthetics; Zeitgeist; historicism; truth

Abstract:

The way architects and theoreticians sometimes use moral terms can be described as peculiar. They talk of ‘ethics of statics,’ ‘ethics of motion,’ truth to materials. We usually consider that morality is about the principles concerning the distinction between right and wrong behavior, but in the architectural discourse morality tends to be attached to objects. As ethics comes to overlap aesthetics, the aesthetic features of buildings get moral relevance, although in traditional ethics objects are non-moral. Architects are thus committed to a “phony ethics of aesthetics.” Ethics is concerned with moral agents and their behavior and not with artifacts or, as Jeremy Till puts it, “a brick has no morals.” The moral discourse of modern architecture is an instance of this “phony ethics of aesthetics,” but its historicist claims make the duty of building according to Zeitgeist a moral one. Historicism has usually developed a moral theory that states that imposing the new is moral. “The phony ethics of aesthetics” becomes connected with morality, but a troubling philosophical position is assumed.

This paper tries to have a closer look on the way the duty of building according to Zeitgeist becomes a moral duty.

Published in sITA volume 7 (2019), pp. 27-38.
Download full article: 02_Becheru.pdf
* * *

Romanian translation:
Moralitatea cărămizii

Teoria arhitecturii a dezvoltat un discurs moral atipic, marcat de identitatea dintre etic şi estetic. Ca dovadă a caracterului atipic, teoreticienii folosesc expresii precum „etica staticii”, „etica mişcării”, onestitate în exprimarea structurii, sinceritate cu privire la folosirea materialelor, iar arhitectura unei clădiri este pusă în strânsă legătură cu caracterul moral al arhitectului şi utilizatorului; de exemplu, Wright consideră că un individ condamnabil din punct de vedere moral nu poate fi fericit într-o casă cu o arhitectură sinceră. În mod obişnuit, considerăm că moralitatea se referă la principiile ce ne permit să distingem între comportamentele bune sau rele ale indivizilor, însă, în teoria arhitecturii, moralitatea este ataşată obiectelor. Calităţile estetice ale clădirii capătă relevanţă morală, formele sincere sunt şi morale, sincer estetic devine sincer etic. Între etică şi estetică ajunge să se pună egalitate, iar arhitecţii susţin o „falsă etică a esteticii”, după cum denumeşte Till acest fenomen.

Discursul moral atipic al teoriei arhitecturii nu este specific doar perioadei contemporane; discursul arhitecturii moderne este şi el o instanţă a unei false etici a esteticii. O componentă tare şi specifică a acestui discurs — asupra căreia acest articol se va apleca cu precădere — este obligaţia de a construi potrivit spiritului epocii (Zeitgeist), obligaţie care devine una morală în programul teoretic al Mişcării Moderne. Articolul o analizează în contextul adoptării unei poziţii istoriciste şi a unei tradiţii hegeliene. Putem sintetiza următoarele teze în discursul moral al arhitecturii moderne:

— Arhitectura prin formele sale exprimă în mod necesar nevoile societăţii moderne.

— Societatea este destinată a merge pe o anumită cale, cale ce duce spre progres, iar direcţia spre care se îndreaptă societatea poate fi cercetată, putându-se grăbi schimbarea.

— Fiecare epocă prin care societatea trece îşi are propriile caracteristici. Conform unei vechi tradiţii ce îşi are originea în Winckelmann, arhitectura este adevărată atunci când exprimă spiritul epocii. Edificiile care exprimă spiritul epocii pot transmite simbolic valorile societăţii, răspândindu-le.

Putem pune în discuţie existenţa adevărului şi a minciunii în arhitectură. După cum anumite teze sunt marcate de neadevăr, falsitate, aşa şi anumite forme mint, înşală şi doar unele sunt oneste.

Primele trei teze, alături de teoria morală a istoricismului, pot justifica transformarea obligaţiei de a edifica în concordanţă cu epoca într-una morală, iar conceptul de adevăr este menit a justifica unicitatea formelor morale — dacă am obligaţia de a edifica conform spiritului epocii, şi acesta mă obligă la sinceritate, atunci va trebui să folosesc doar acele forme care nu mint.

Istoricismul poate fi definit ca o viziune filosofică asupra activităţii omeneşti ce susţine că există un curs inevitabil al istoriei şi că indivizii trebuie să se supună acestuia, orice încercare de schimbarea fiind inutilă. Această poziţie poate dezvolta o teorie morală, ceea ce Popper denumeşte „modernism moral”. Dacă ceea ce este nou nu este doar inevitabil, ci este şi ceva mai bun, ca în cazul utopiilor, atunci este moral să impun noul, schimbarea. Impunerea ajustării sistemelor de valori la cele viitoare poate fi deci privită ca o obligaţie morală. Dacă arhitectura poate juca un rol în ajustarea acestor valori, atunci obligaţia ei de a promova schimbarea este una morală. Promovarea schimbării este inseparabilă de exprimarea Zeitgeist-ului.

Obligaţia de a edifica în concordanţă cu spiritul epocii poate deveni o obligaţie morală în contextul unei teorii morale istoriciste, însă teza centrală a istoricismului este greu de acceptat. Cursul istoriei nu este determinabil, iar alianţa dintre istoricism şi utopism este şi ea problematică.

În ciuda acestor implicaţii, printre arhitecţi a fost şi este populară promovarea acestei, de fapt false, etici a esteticii, prin apelul la concepte ce provin din filosofia lui Hegel.

Arhitecţii au un mod personal de a dezbate problemele etice ale profesiei. Pentru ce este arhitectura? Cum afectează arhitectura vieţile indivizilor? Cum ar trebui să fie arhitectura? Cum ar trebui să arate arhitectura? Toate aceste întrebări duc la un sistem de credinţe pentru fiecare arhitect, în care etica se amestecă inevitabil cu estetica.

Însă respingerea identităţii dintre etică şi estetică nu face imposibilă existenţa unei legături între cele două domenii. În mod obişnuit, considerăm că arhitecţii au obligaţia de a îmbunătăţi calitatea vieţii utilizatorilor clădirilor, obligaţie morală specifică, iar printre calităţile ce îmbunătăţesc mediul construit se numără şi cele estetice. Obligaţia morală de a îmbunătăţi calitatea vieţii dobândeşte astfel o componentă estetică. Această obligaţie morală permite însă flexibilitate în executarea sa; putem alege între o multitudine de mijloace pentru a o satisface, sau o putem îndeplini în diferite grade, de la un nivel minimal, precum oferirea unor condiţii minime de locuire, până la un nivel maximal, care include o atenţie sporită pentru confort şi estetica mediului construit. Deoarece nu toate obligaţiile morale permit această flexibilitate, doar un crez poate face ca obligaţia morală specifică arhitecţilor să capete o fizionomie determinată, iar pentru arhitecţi, de cele mai multe ori, problema moralităţii este o chestiune cvasi-religioasă. Acest mod personal de a dezbate problemele etice va părăsi cu greu profesia — poate că nici nu trebuie—, însă implicaţiile discursului Mişcării Moderne ar trebui să ne facă sceptici în faţa oricărei încercări de a impune un conţinut determinat obligaţiei de a îmbunătăţi calitatea vieţilor indivizilor prin intermediul esteticii mediului construit.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 7/2019
Seasoned Modernism.
Prudent Perspectives on an Unwary Past
Published with the support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)