Politics of Self-reference. Self-sufficient Discourses in 1980s Architecture

Alexandru Sabău
PhD student, Faculty of Architecture and Urbanism, Technical University of Cluj-Napoca, Romania

Keywords: escapism; dissidence; self-reference; paper architecture; discourse

Abstract:

This article is an investigation of some specific architectural discourses practiced during the 1980s. It follows three architectural manifestations that resort to introspection and self-reference, through architecture’s own historical events, styles and language but also in relation to contiguous disciplines like visual arts, literature or philosophy.

The following cases are compared: [1] the historicist nostalgia and escapism manifested by the Russian school of the 1980s through the Paper Architecture phenomenon, with Alexander Brodsky and Ilya Utkin and the engravings they created together for international competitions; [2] the seemingly gratuitous philosophical discourse through the deconstructivist perspective of the Austrian architect Günther Domenig and his manifest house, Steinhaus, and [3] the postmodernist mythopoesis of the American architect Douglas Darden, through his allegorical work Condemned Building: An Architect's Pre-text: Plans, Sections, Elevations, Details, Models, Ideograms, Scriptexts, and Letters for Ten - Allegorical Works of Architecture.

Displaying and comparing these three case studies through the concept of self-referential discourse - dislocated and self-sufficient, this article seeks to reveal and understand the nature of these specific discourses by questioning whether they are in any form political or politically driven and whether there is a common critical narrative to be identified. The ultimate purpose of this incursion is to provide a reflection on the political dimension of architecture, its rhetoric and discourse, understood as a set of values meant to govern an architectural creation and, ultimately, influence the built environment of our polis.

Published in sITA volume 6 (2018), pp. 171-186.
Download full article: 11_Sabau.pdf
* * *

Romanian translation:
Politici ale autorefernţierii. Discursuri autosuficiente în arhitectura anilor 1980

Acest articol este o investigare a unor cazuri particulare de discursuri de arhitectură purtate în perioada anilor 1980. Urmăreşte astfel trei manifestări arhitecturale, care recurg la introspecţie, făcând referire la istoria proprie respectiv o referire la discipline contigue arhitecturii - arte vizuale, literatură, filozofie. Cazurile considerate sunt: [1] nostalgia istoricistă manifestată de şcoala rusească a anilor ’80 prin fenomenul Paper architecture cu reprezentanţii Alexander Brodsky şi Ilya Utkin şi gravurile realizate de aceştia pentru concursuri internaţionale, [2] discursul filozofic exacerbat prin perspectiva deconstructivistă a arhitectului austriac Günther Domenig şi casa sa manifest, Steinhaus, şi [3] mythopoesis-ul post-modernist al arhitectului american Douglas Darden, prin lucrarea sa alegorică Condemned Building: An Architect's Pre-text: Plans, Sections, Elevations, Details, Models, Ideograms, Scriptexts, and Letters for Ten - Allegorical Works of Architecture.

Prezentând şi intepretând comparativ aceste trei studii de caz, prin prisma ideii de discurs autoreferenţial - raportat la sine şi istoria proprie, lucrarea caută să releve natura acestor discursuri particulare şi în cele din urmă, adresează întrebarea: sunt ele, în vreo formă sau vreun sens, politice? Scopul ultim al acestei incursiuni este de a oferi o reflecţie asupra dimensiunii politice a arhitecturii, ca discurs, ca set de valori menite să guverneze o creaţie de arhitectură şi în ultimă instanţă, cadrul polis-ului.

Noţiunea de discurs folosită în această lucrare este considerată dintr-o perspectivă foucaultiană critică, ca instrument ce defineşte şi însoţeşte o disciplină, în această situaţie, arhitectura. Depăşind domeniul scrierii şi a textului, al lingvisticii şi al dimensiunii sociologice şi intrând în domeniul disciplinei teoretice şi a practicii profesionale, această noţiune de discurs vorbeşte despre conceptele ce compun un domeniu şi modul în care acestea sunt interpretate pentru a produce o manifestare particulară la un moment dat în istoria unei discipline. Asimilată în arhitectură, noţiunea de discurs de arhitectură vorbeşte despre ceea ce compune corpul de concepte al disciplinei şi modul în care aceste concepte sunt relaţionate şi interpretate într-un anumit moment istoric pentru a crea o arhitectură critică şi exemplară. Instrumentele de comunicare proprii domeniului de arhitecturii la care vom face referire sunt reprezentarea grafică vizionară şi construcţia manifest.

Odată ce acest prim element de operare a fost stabilit, vom introduce al doilea element, conceptul de autoreferinţă. Ideea unei abordări autoreferenţiale este de interes pentru subiectul nostru deoarece, la fel ca politica, arhitectura a experimentat perioade extinse de introspecţie şi autoreferenţiere care i-au determinat identitatea. Studiile de caz pe care le voi selecta aparţin unei anumite perioade din istoria arhitecturii, perioada postmodernă târzie. Relevanţa acestei perioade se datorează revenirii la un anumit patrimoniu cultural îmbelşugat (al moştenirii clasice, spre exemplu) patrimoniu la care s-au opus avangardele secolului al XX-lea şi modernismul internaţional ulterior.

Înainte de a introduce studiile de caz, trebuie subliniat un anumit fir narativ: gândirea utopică şi rolul desenului şi al reprezentării grafice în modelarea discursului arhitectural şi a mediului construit. În mod uzual, gândirea utopică este interpretată greşit în două moduri: etichetată fie ca o atitudine patologică şi neproductivă, fie condamnată ca un instrument absolut şi opresiv, fiind confundată cu conceptul antitetic al distopiei. Natura gândirii utopice pe care trebuie să o urmărim în această lucrare este structurală şi constitutivă în idealurile şi manifestările sale. Considerând o definiţie contextualizată a utopiei, Nathaniel Coleman argumentează că "utopiile teoretizează transformări" şi că "o definiţie provizorie a utopiei care subliniază potenţialul generativ ar putea fi: utopiile articulează posibilităţi menite să clarifice efortul spre realizarea lor în condiţiile existente. Astfel definită, o utopie este un model clarificator care sugerează tipurile de comportament care ar putea duce la eventuala împlinire a acesteia". Până la urmă, gândirea utopică creează o nevoie de schimbare şi transformare şi este interesată de inventarea de arhitecturi exemplare. Aceste opinii optimiste ale gândirii utopice în arhitectură sunt împrumutate de la autorul Nathaniel Coleman şi din cartea sa intitulată Utopias and Architecture (Routledge, 2005) şi vor fi folosite în continuare pentru a analiza procesul de creare a manifestării arhitecturale vizionare în cele trei studii de caz. În timp ce Brodsky şi Utkin desenau o arhitectură dizidentă care vorbea despre perspective viitoare ale arhitecturii prin nostalgie şi comunicare cu un trecut imaginar, Darden a împrumutat un sens poetic din literatură pentru a crea o arhitectură infuzată de mitologii şi credinţe; cu o agendă similară, Günther Domenig realizează arhitecturi manifest care urmează exact acea inventare a arhitecturii exemplare despre care vorbeşte Coleman. Ideea pe care vreau să o susţin este că aceste trei studii de caz, analizate din perspectiva discursului lor critic şi privite prin perspectiva gândirii utopice, sunt trei manifestări particulare ale aceleiaşi intenţii de schimbare, transformare şi invenţie a arhitecturii reprezentative în 1980. Mai mult, ele pot fi văzute ca trei etape ale invenţiei arhitecturale: [1] o practică arhitecturală dizidentă în cazul lui Brodsky şi Utkin - o reacţie la un mediu politic opresiv,[2] o practică arhitecturală alternativă în cazul lui Darden - o activitate teoretică şi cercetare prin creaţie în arhitectură şi incursiuni în domeniul literaturii - şi [3] o practică critică profesională în cazul lui Domenig.

O idee importantă a acestui argument este că manifestările arhitecturale utopice relevă un anumit model hipertrofiat de proiectare, manifestarea ultimă a acesteia fiind desene şi scrieri. Urmărind acest fir narativ special, o căutare a sensului în discursul arhitectural prin arhitectura desenată poate dezvălui anumite rezultate fascinante.

Pentru a dezvălui în continuare natura acestor discursuri arhitecturale, care se fundamentează pe desene şi reprezentări grafice, vom expune un discurs paralel desenat prin prezentarea desenelor prin interpretarea şi reprocesarea proprie a autorului. Această parte a studiului va fi alcătuită din şase interpretări ale desenelor care încapsulează unele dintre principalele teme pe care autorii studiaţi le-au abordat în lucrările lor. Scopul acestor studii este de a oferi o analiză mai profundă şi personală a anumitor teme sau aspecte narative şi compoziţionale. Prin aceasta, argumentăm că arhitectura nu trebuie analizată numai prin scriere, ci şi prin desene.

După cum observă Michael J. Ostwald în The Event, Politics and Dissent: Alain Badiou and the Utopian Provocations of Brodsky and Utkin, există două manifestări de reacţie politică prin arhitectură: proiectul utopic revoluţionar şi impulsul utopic disident. Canalizând conceptele filosofice ale lui Alain Badiou, Ostwald explică semnificaţia şi importanţa impulsului disident, prin lucrările lui Brodsky şi Utkin. Acest impuls deosebit este prezentat prin desene algorice, poetice şi narrative, bazate pe fabricaţii fanteziste, dar totuşi, ele vorbesc despre o nevoie de schimbare şi ilustrează o utopie sinceră.

Într-o altă perspectivă, în Melvilla, Douglas Darden vorbeşte despre arhitectură ca un instrument: "dacă arhitectura oferă ceva, este o platformă pentru investigare". Folosind romanul lui Herman Melville şi transformându-l într-un client, nu doar creând "ilustraţii subordonate" care descriu temele romanului, Darden caută o ţesătură profundă de arhitectură şi literatură, estompând şi trecând graniţele dintre aceste două discipline.

Într-un final, Domenig îşi imaginează casa experiment Steinhaus ca un "altar pentru arhitectură", după cum scrie Peter Cook într-un necrolog din 2012. Având privilegiul de a deveni o arhitectură construită, acest discurs arhitectural solidificat vorbeşte de limite şi margini, de puncte de întâlnire dintre sculptură, filosofie şi arhitectură.

În maniera unui exerciţiu suprarealist de cadavre exquis, un asamblaj dadaist de cuvinte colaborative sau imagini care formează împreună un întreg particular, alăturarea acestor trei ipostaze conturează o formă de discurs arhitectural la sfârşitul secolului al XX-lea, dislocat, periferic şi auto-referenţial. Discursurile lui Brodsky & Utkin şi mythopoesis-ul lui Darden prezintă un element deosebit de important: desene. Un instrument caracteristic disciplinei arhitecturii, reprezentările grafice reprezintă un receptacul formidabil pentru discursul arhitectural al acestor indivizi. În cazul lui Brodsky şi Utkin, pot fi citite nişte practici atipice anterioare ale unor arhitecţilor din secolul al XVIII-lea, precum Giovanni Battista Piranesi, Jean-Laurent Le Geay sau Claude Nicolas Ledoux. Darden are o deosebită sensibilitate faţă de arhitectul şi artistul francez Jean-Jacques Lequeu, citându-i desenul Il est libre din 1798 în frontispicoiul cărţii sale, Condemned Building. Adăugând învăţăturile postmoderne ale mentorului său Stanley Tigerman alături de lecţiile bizare ale operelor lui Lequeu, filtrată prin fundalul studiilor sale literare, Darden creează o mitologie complexă a formelor şi spaţiilor care se bazează profund pe domenii contigue, cum ar fi proza ​​sau poezia. Într-o altă perspectivă, lucrările lui Domenig au readus în lumină o anumită viziune formală specifică din arhitectura expresionistă din anii 1920, nu printr-o citare slabă şi servilă a formei organice, ci printr-o utilizare contemporană a materialelor juxtapuse cu nişte concepte spaţiale îndrăzneţe.

Citirea semnificaţiei arhitecturii prin relaţia sa cu politica şi expunerea elementelor constitutive prin comparaţie cu elemente specifice ale politicii, cum ar fi discursul, ar putea dezvălui aspecte excepţionale ale disciplinei. Aceste trei studii de caz, care, la o primă lectură, par a fi lipsite de legături şi teren comun, analizate prin conceptul de discurs arhitectural, ne arată o căutare similară şi, în cele din urmă, motivaţii comune.

Astfel de manifestări tind să dicteze un anumit mod de gândire. Modul lui Darden de a compune un obiect arhitectural prin suprapunerea unor elemente străine, aparent fără legătură, la dimensiuni mărite sau micşorate, pentru a forma o vedere în secţiune, ca în cazul lucrării Melvilla, dezvăluie o manieră exuberantă de a obţine spaţii şi arhetipuri unice. Lucrările sale sunt adesea citate în şcolile americane de arhitectură, ca exemple pentru studenţi cu privire la compunerea şi prezentarea proiectelor de atelier. Gravurile nostalgice ale lui Brodsky şi Utkin dezvăluie o modalitate mai simplă şi mai directă de transformare a obiectului arhitectural în metafore şi receptacul de critică socială şi politică. Poate cel mai politice dintre toate cazurile studiate, aceste gravuri sunt instrumente de escapism şi dizidenţă, de proteste tăcute împotriva unui regim opresiv. Într-o manieră discursivă similară, manifestul personal al lui Domenig - Steinhaus - reprezintă necesitatea de a produce schimbare în practica arhitecturală, condusă de o voinţă de a experimenta spaţii şi forme în absenţa oricărei funcţionalităţi date.

Analizând aceste manifestări utopice şi vizionare în arhitectură şi importanţa pe care o au în prezentarea unui model hipertrofiat de proiectare, se poate concluziona că aceste discursuri bazate pe desene alegorice şi o căutare dislocată şi aprogramatică sunt o varietate specială de arhitecturi care definesc un mod de gândire şi redesenează limitele disciplinei arhitecturale din anii '80.

Cele trei studii de caz pot fi înţelese ca trei etape ale discursului politic în arhitectură: [1] o practică arhitecturală dizidentă în cazul lui Brodsky şi Utkin - o reacţie la un mediu politic opresiv [2] o practică arhitecturală alternativă în cazul lui Darden - o cercetare teoretică şi grafică în domeniul arhitecturii şi a domeniilor adiacente - şi [3] o practică profesională critică în cazul lui Domenig - unde arhitectura construită devine un receptacul pentru discurs. Juxtapuse în acest fel, ca etape şi aspecte treptate ale unei căutări comune a sensului în gândirea arhitecturală, studiile de caz formează o anumită imagine, revelatoare pentru arhitectură şi poziţia ei ca un instrument complex şi critic.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 6 / 2018
Politics.
Too Much or Not Enough
Published with the support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)
Financed by the Ministry of Culture
and National Identity (MCIN)