Colin Rowe and Aldo Rossi. Utopia as Metaphor of a New City Analogous to the Existing One

Alioscia Mozzato
Politecnico di Milano

Keywords: Colin Rowe; Aldo Rossi; analogous city; Collage City; Correspondences; utopia

Abstract:

The particular attention dedicated to the concept of Utopia by Colin Rowe and Fred Koetter in Collage City is fundamental for understanding the critical position of the two authors regarding the relationship between architecture and politics with respect to the project of the city.

Compared with the ‘critique of the ideology’ described by Manfredo Tafuri in his book Progetto e Utopia, utopia – interpreted in design as synthesis between the instances of ‘imagination’ and those of ‘reality’ – assumes the role of ‘poetic image’ of a possible future foreign to any ideology, that is, unconnected to every instance of a political nature understood as intellectual and concrete action in the world.

Through what could be considered a Geistesgeschichte of Utopia, Rowe and Koetter highlight a subtle yet original distinction between “utopia as an, implicit, object of contemplation and utopia as an, explicit, instrument of social change.”

An indispensable instrument of the urban project through which “a possibly just society is conceptualized and represented,” according to the two authors, utopia must assume an eminently poetic character by removing any empirical, literal and ideological purpose, so that its contents may become a pure and transcendent “conceptual necessity,” essentially, a ‘metaphor’ of a possible city.

“Utopia as a possible social metaphor rather than probable social prescription” and history as concrete material of the project ensure the continuous intersection between a necessary, ideal and fantastic pre-figuration and an empirical functionality that derives design materials from the existing context and traditions.

With reference to Aldo Rossi’s incomplete theory of the ‘Analogous City,’ the meaning of “Utopia as metaphor” described by Rowe and Koetter in Collage City seems to be that of a planning tool in which ‘imagination’, born from tangible matter, looks at the city as “the context of experience” and ‘history’ becomes “a series of things, of affective objects to be used by the memory or in a design.”

Published in sITA volume 6 (2018), pp. 142-158.
Download full article: 09_Mozzato.pdf
* * *

Romanian translation:
Colin Rowe şi Aldo Rossi. Utopia ca metaforă a unui oraş nou analog celui existent

Atenţia pe care Colin Rowe şi Fred Koetter o acordă utopiei în cartea Oraşul colaj este fundamentală pentru a înţelege poziţia critică a celor doi autori faţă de relaţia dintre arhitectură şi politică în ceea ce priveşte proiectul oraşului interpretat ca sinteză dintre „imaginaţie” şi „realitate”. Dacă Oraşul colaj susţine necesitatea separării gândii utopice de orice implicaţie ideologică sau poziţie politică, în cartea Progetto a lui Manfredo Tafuri regăsim critica ideologiei şi relaţia ei dialectică cu utopia ca „factori dinamici ai dezvoltării”.

Articulând o parte din cercetarea unor intelectuali italieni ai vremii, Tafuri susţine necesitatea misiunii politice a arhitecturii, înţeleasă ca acţiune intelectuală care permite corespondenţa dintre „sisteme de gândire” care compun Weltanschauung-ul, structurile sociale şi culturale ale unei anumite epoci. Locul în care se manifestă ideologia arhitecturii este oraşul, o structură materială şi conceptuală care permite afirmarea şi consolidarea valorilor culturale ale societăţii prin forme concrete de existenţă colectivă şi civică.

În Oraşul colaj, Colin Rowe şi Fred Koetter identifică o diferenţă subtilă şi inedită între „utopia clasică” şi „utopia activistă”, prin ceea ce poate fi considerată o Geistesgeschichte a utopiei. Aceasta introduce discuţia despre dialectica intrinsecă proiectului de oraş dintre „fantezie” (viziune ideală propusă prin proiect) şi „realitate” (set de situaţii concrete şi caracteristici materiale legate de istorie). Dominaţia „fanteziei” produce „utopii profetice” totalitare şi autoritare, în timp ce supremaţia componentei „realiste” nu lasă loc pre-viziunii de schimbare. Pentru a evita prevalenţa „proceselor de anticipare” faţă de cele „retrospective” (sau invers), oraşul trebuie să acţioneze deopotrivă ca „teatru al memoriei” şi „teatru al profeţiei”, prin sincronicitatea a două concepte fundamentale: „utopie” şi „tradiţie”. Este esenţial ca utopia, expresie a instanţelor „imaginaţiei”, să capete un caracter poetic prin excelenţă, prin eliminarea oricărui sens empiric, eminamente politic sau ideologic, astfel încât conţinutul ei să devină „necesitate conceptuală percepută” pură şi transcendentă, metaforă a unui oraş posibil.

Această presupoziţie, împreună cu cele patru tablouri care reprezintă „oraşe compozite analoage” în Oraşul colaj, sugerează o comparaţie cu poziţiile teoretice exprimate în masa rotundă Oraşul analog organizată de Aldo Rossi, Eraldo Consolascio, Bruno Reichlin şi Fabio Reinhart la Bienala de la Veneţia din 1976. Discuţia adună imagini ale unei tradiţii circumscrise unui teritoriu, imagini care descriu, prin referinţe analoage, locuri de „referinţă arhitecturală pură”. Cotidianul devine instrument figurativ şi analogia referinţă semantică prin care imaginea face posibilă relaţia dintre „memorie” şi „realitate”.

Ca „alternativă a realului”, proiectul oraşului – imagine a unui viitor posibil, foloseşte istoria traducând-o în „lucruri, obiecte, memorii care caută să exprime o dimensiune a împrejurimilor şi a memoriei”. Oraşul devine discurs analogic realizat din imagini, unde „analogia” explică dimensiunea culturală şi poetică a „experienţei” care rezidă în memoria istorică a Urbanitas. Atmosfere, stări de spirit, emoţii, senzaţii şi memorii, anume spaţiul de vis al experienţei, poate fi dacă nu descris, măcar exprimat prin limbaj „figurativ şi tăcut” compus din imagini analoage unde „înţelesul” înlocuieşte „semnificaţia”.

Propunerile lui Colin Rowe şi Aldo Rossi pentru expoziţia „Roma interrota”, care prefigurează retrospectiv un viitor posibil al oraşului pornind de la planul lui Gian Battista Nolli în 1748, ne ajută să înţelegem cum se pot formaliza în proiect poziţiile teoretice din Oraşul colaj şi din Oraşul analog în ceea ce priveşte relaţia dintre „arhitectura oraşului” şi „istorie”.

Dezvoltând o exegeză riguroasă a Romei napoleoniene descrisă de părintele iezuit Vincent Mulcahy şi Valadier, echipa compusă din Colin Rowe, Peter Carl, Judith di Maio şi Steven Peterson completează „textura” „oraşului tradiţional” printr-o operaţiune de „poşare” urbană care reconfigurează planimetric „golurile urbane” şi varii „promenade urbane”, astfel reprezentând condiţiile formale ale experienţei colective şi civice din oraş. Aldo Rossi rezolvă tema relaţiei dintre „nou” şi „vechi” printr-o procedură mai degrabă compoziţională bazată pe ordinatio şi dispositio a obiectelor în spaţiu. La fel ca discuţia „oraşului analog”, şi în acest caz proiectul ţine de un repertoriu poetic colectiv şi personal de elemente care, extrase din cronologia sau din condiţiile originare, sunt manipulate şi relocate pentru a exprima un sens, un concept, o idee; imaginea unui Volksgeist ce se găseşte dincolo de fenomen şi pe care îl foloseşte pentru a îşi comunica şi asigura existenţa.

Oraşul colaj are meritul incontestabil de a evidenţa foarte clar caracterul critic al poziţiilor teoretice, fără să favorizeze vreo viziune totalitară sau autoritară, şi nici empiricismul deziluzionat. Pe de altă parte, Oraşul analog pare să compenseze lipsa argumentelor în favoarea semnificaţiei discursului urban şi a celor în favoarea structurilor de referinţe semantice care permit înţelegerea şi descrierea valorilor culturale materializate în structura oraşului.

Atunci când oraşul este interpretat ca expresie a acelor valori culturale ce guvernează viaţa colectivă a societăţii, iar ideologia este implicită în formă precum utopia în imagine, eliberând Utopia de orice implicaţie ideologico-politică, Oraşul analog devine o imagine poetică a tradiţiilor, obiceiurilor şi dorinţelor unei societăţi. Iar dacă sensul istoriei se află în memorie, atunci Oraşul analog este răspunsul construcţiei unui nou oraş: un „oraş analog celui existent,” un moment de sinteză între cerinţele Utopiei şi cele ale realităţii.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 6 / 2018
Politics.
Too Much or Not Enough
Published with the support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)
Financed by the Ministry of Culture
and National Identity (MCIN)