Modern Architecture as an Agency of Political Competition: The Case of Iran and Pakistan

Niloofar Amini
PhD student, Ghent University, Belgium

Keywords: Louis Kahn; Kamran Diba; Iran – Pakistan relationship; Dhaka; Abbas Abad Master Plan

Abstract:

Economically, from the late fifties Pakistan and Iran aligned themselves with America to vied for its support. Increasing the oil revenue from the seventies, however, changed the circumstance for Iran. Among the different strategies of control, it was the time for the Pahlavi regime to reveal its control over the region, politically and architecturally. However, those creative interventions rooted in previous decades, both in local and in international levels of competition with Pakistan.

While Iran was pioneer in the political transformation, Pakistan replicated all the same policies architecturally, via American support and architects, like Louis Kahn. In fact, what happened in region was a part of the U.S. plan for the Middle East for maintaining the stability of traditional regimes through encouraging them toward moderate reforms.

However, these architectures were symptom of a larger cultural condition, caused by the rapid introduction of modern institutions into traditional societies. Inevitably, not only modern Western architecture had been imported, but also the forms and formalities of modern Western democratic institutions. As a consequence, such pseudo-democratic ideology and practice effected on local architects to act as an antidote to both regimes.

This paper studies Pakistan – Iran relations, politically and architecturally, in regard to these policies.

Published in sITA volume 6 (2018), pp. 92-107.
Download full article: 06_Amini.pdf
* * *

Romanian translation:
Arhitectura modernă ca instrument al competiţiei politice: cazul Iranului şi Pakistanului

Dintre zonele rurale şi cele urbane, cele mai reprezentative pentru ideologia şi intenţiile politicului sunt oraşele capitală. Totuşi, zonele rurale ca zone secundare în preocuparea şi controlul autorităţilor, pot fi uneori singura cale de perturbare a direcţiilor regimului. Altfel spus, pot fi teren fertil pentru arhitecţii locali care vin cu contrapropuneri şi introduc o rezistenţă pasivă prin intermediul clădirilor pe care le proiectează. Principala provocare a început cu formele arhitecturale moderniste evocatoare de idealuri politice. Atât în cazul Iranului, cât şi al Pakistanului, această tensiune a devenit o constantă pe care arhitecţii şi politicienii trebuie să o medieze permanent.

Din perspectivă filosofică, modernitatea politică a funcţionat pe baza abordării de sus în jos; idealuri abstracte şi raţionale sunt proiectate asupra comunităţilor locale, cu propria lor istorie complexă. Tensiunile sunt inevitabile atunci când concepte abstracte – precum justiţie, egalitate, secularizare – sunt suprapuse peste culturi specifice. În cartea sa La mésentente: Politique et philosophie, Jacques Rancière sugerează că strategiile politice de succes adoptă de fapt cealaltă cale: cazul singular şi specific trebuie construit ca o actualizare a unui ideal universal. Relaţia dintre local şi universal cere astfel o clasă politică experimentată, care poate media între o cultură specifică (cu tradiţiile şi tensiunile ei) şi un ideal universal care se suprapune ulterior. Pentru a folosi cuvintele autorului, „politica este arta construcţiei locale şi singulare de cazuri de universalitate”. Totuşi, acest fapt necesită conştientizarea a două lucruri: că universalitatea – ca idee politică sau artistică – apare în contexte limitate istoric şi cultural, dar şi că ea are tendinţa de a se extinde dincolo de aria de influenţă. Chiar în interiorul aceleiaşi culturi, scrie Rancière, politica presupune acordarea universalului la local. Mai departe, orice încercare de transplantare şi implementare a ideilor generale în alte contexte implică o asemenea acordare, uneori mult mai complexă. În unele cazuri, ideile estetice moderniste pot fi acceptate şi/sau adaptate fără acceptarea dimensiunii politice a modernităţii occidentale.

Relaţia dintre ideile abstracte universale şi condiţiile locale ale societăţilor tradiţionale este, aşadar, vitală pentru politică. Aceasta este ipoteza pe care urmărim să o testăm în cazul politicii arhitecturii. Până la urmă, în anii 1970, arhitectura a fost semnul tensiunilor culturale dintre Statele Unite şi ţări din Orientul Mijlociu precum Pakistan şi Iran. Regiunea a încercat să importe atât arhitectura, cât şi instituţiile democratice occidentale. Calea către modernizarea moderată a presupus varii moduri prin care regimurile celor două ţări au încercat să acorde cultura autentică şi aspectele pozitive ale occidentalizării, în special industrializarea şi tehnica. Pentru a le integra în economia capitalistă, politica externă americană a facilitat furnizarea de idei, bunuri şi tehnologii. În consecinţă, aceste ţări au devenit un teren fertil pentru modernizare. Cu alte cuvinte, sferele private au permis indivizilor să intre în economia de piaţă ca agenţi culturali ai schimbării. Statele Unite au perceput aceste culturi post-coloniale ca un statut tranzitoriu, care a permis integrarea rapidă în economia mondială, dar nu şi în sistemul politic occidental. În loc să construiască politica democratică, aceste ţări au devenit generatoare de cereri care au celebrat ideea modernizării blânde. Totuşi, modernizarea fără modernitate este formă fără fond. În consecinţă, arhitecţii modernişti locali au fost influenţaţi de dezbateri pe varii teme legate de arhitectură şi democraţie. Discursul despre autenticitate culturală a fost folosit de arhitecţi locali educaţi în Vest ca antidot la cultura capitalistă promovată de guvernele Pakistanului şi Iranului. De exemplu, prima femeie arhitect din Pakistan, Yasmeen Lari, absolventă a Şcolii de Arhitectură de la Oxford, era preocupată de justiţie socială şi de relaţia acesteia cu arhitectura. Proiectul ei rezidenţial Anguro Bagh (1973-1975) a fost construit în provincia Punjab, în partea de nord-est a Pakistanului. Alt caz este cel al lui Kamran Diba, sociolog şi arhitect iranian. Educat la Harvard, a fost angajat de regimul Pahlavi să construiască un complex rezidenţial similar, Sushtar New Town (1974-1978), în sud-vestul iranian, în provincia Khuzistan, bogată în petrol. Aceste două oraşe-satelit reiau unele dintre ideile lui Louis Kahn, care era foarte prezent în reformele urbane şi arhitecturale ale momentului, atât în Pakistan cât şi în Iran. Cu alte cuvinte, oraşele-satelit pot fi înţelese în lumina a ceea ce spunea Tafuri despre proiectul lui Kahn de la Dhaka-Pakistan: „înlocuirea universalităţii cu perspectiva locală”.

Articolul de faţă urmăreşte rolul acestor figuri locale ale căror proiecte nu sunt nici respingere şi nici acceptare necondiţionată a influenţei occidentale, ci un factor cheie în stabilirea unei „modernităţi ne-occidentale”. Mai degrabă decât modernizarea de sus în jos vizibilă în case, oraşe satelit şi noi centre de oraşe, arhitecţii au încercat să reformeze caracterul oamenilor şi familiilor care urmau să ocupe aceste noi zone construite. Nu este mai puţin adevărat că proiectele de oraşe satelit au pătruns subconştientul societăţii. Totuşi, cazurile studiate înfăţişează arhitectura atât ca o forţă care pendulează între nivelul macro al politicului şi nivelul micro al cotidianului, cât şi ca un element care reflectă tensiunile reprimate ale unei societăţi în schimbare. Ideile şi lucrările lor ilustrează observaţia lui Rancière că politica nu poate exista în afara oraşului. Articolul se referă la aceste structuri arhitectonice şi discută consecinţele sociale şi culturale mai largi, în Pakistan şi, respectiv, în Iran. Întrebarea de cercetare este tocmai poziţia complexă pe care arhitectura modernă a avut-o în regiune.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 6 / 2018
Politics.
Too Much or Not Enough
Published with the support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)
Financed by the Ministry of Culture
and National Identity (MCIN)