The Shape of Social Policies. Architectural Experiences in London Between 1964 and 1979

Gerardo Semprebon
PhD student, Shanghai Jiao Tong University and Politecnico di Milano
Wenjun Ma
PhD, Associate Professor, Shanghai Jiao Tong University
Luca Maria Francesco Fabris
PhD, Associate Professor, Politecnico di Milano

Keywords: social policies; public welfare; housing; London; Architectural Design

Abstract:

This paper focuses on the connections between politics and the design culture in London during the postwar era. In the period between the end of World War II and the defeat of Margaret Thatcher as Prime Minister of the United Kingdom, a significant part of the architectural production in London can be attributed to the social policies of the central government. On one side, the state-driven approach fuelled the development of the Welfare State promoting the most important facilities and services, including housing. On the other side, a deep interest by local architects in the exploration of both innovative settlement patterns and formal systems nourished by political ideology, social aspirations, cultural fervour, and technological progress turned this period into a significant moment of reinterpretation of the tenets of modernism.

The authors focus on the ambiguity of public and private realms to explain the connections between policies and architecture. The experimentation of innovative settlement patterns, hybridization of traditional ones, and the reinterpretation of principles of modernism were applied to re-shape society.

Published in sITA volume 6 (2018), pp. 60-77.
Download full article: 04_Semprebon_Ma_Fabris.pdf
* * *

Romanian translation:
Forma politicilor sociale. Experimente arhitecturale la Londra între 1964 şi 1979

Articolul se concentrează pe legăturile dintre politic şi cultura proiectării în Londra postbelică. Între al Doilea Război Mondial şi finalul mandatului lui Margaret Thatcher ca prim-ministru al Marii Britanii, mare parte din producţia arhitecturală din Londra poate fi pusă sub semnul politicilor sociale naţionale.

Autorii consideră că politicile postbelice, împreună cu contextul cultural extrem de fertil în anii 1960, au fost principalele motoare ale experienţelor arhitecturale semnificative din perioada de referinţă. Astfel, propunem o abordare bazată pe periodizarea ideologică a liderilor politici, respectiv 1945-1955; 1955-1964; 1964-1979. Deşi cele trei decade de după al Doilea Război Mondial nu sunt omogene, puterea fiind împărţită între laburişti (17 ani) şi conservatori (17 ani), se poate spune că politica guvernului Attlee a dat direcţia politicilor până în anii 1980.

Partidul Laburist a putut promova reformele relevante în domeniile administrativ şi legal, creând un teren fertil pe care politicile sociale au putut să se dezvolte şi să influenţeze numeroase aspecte ale locuirii urbane. Ideea statului social a fost promovată de autorităţi la diferite niveluri şi a permis intervenţia statului în economie, conducând la implementarea Serviciului Naţional de Sănătate şi altor beneficii pentru populaţie.

Relaţia dintre clădiri şi mediul urban s-a bucurat de o atenţie specială. Textul de faţă priveşte această relaţie prin prisma capacităţii arhitecţilor idealişti din perioada postbelică de a da construi oraşul bazat pe visele şi aspiraţiile colective, precum şi de a lucra cu tradiţia într-o manieră contemporană, conturând identitatea societăţii. Ţesutul urban londonez era caracterizat de clădiri înşiruite de joasă înălţime, cu zone centrale de sărăcie şi suburbii. Noua arhitectură era cea mai vizibilă manifestare a statului social, cu noi şcoli, spitale şi case proiectate în spiritul epocii şi cu credinţa în progres. Totuşi, aceste noi tipologii au introdus discontinuităţi în ţesutul urban existent, obligându-i pe arhitecţi să caute răspuns la problema relaţiei dintre clădire şi oraş. Piaţa imobiliară britanică a refuzat clădirile înalte şi a impus experimentul cu densităţi crescute în ansambluri de locuinţe de înălţime joasă sau medie. Densitatea mare era necesară nu doar pentru a răspunde cererii, dar şi pentru încurajarea coeziunii sociale prin experienţa locuirii împreună, în comunitate.

Peter şi Alison Smithson au jucat un rol semnificativ în felul în care modernismul a fost asimilat de cultura proiectării britanice, generând o experienţă arhitecturală specifică, adânc înrădăcinată în relaţia cu contextul şi, în acelaşi timp, capabilă să dea formă visului de emancipare caracteristic Londrei anilor 1960. Rolul lui Peter şi Alison Smithson a fost crucial pentru încurajarea clasei creative a perioadei să accepte cultura proiectării moderne din Europa combinată cu condiţiile locale. Londra a devenit un laborator de experimente arhitecturale, prin asimilarea critică a modelelor. Această perioadă a fost puternic infuzată de dezbateri teoretice bogate, ilustrate de cei doi Smithson şi Team X. Administraţiile restructurate i-au îndemnat pe arhitecţii locali să lucreze cu lecţiile modernismului şi să testeze noi forme de locuire, cum apare clar în cazul autorităţii locale din Camden. Au fost testate prototipuri urbane, combinate cu tipologii tradiţionale şi inovatoare, conducând la experimente cu noi stiluri, între vernacular şi monumental.

Acest episod arhitectural avea să devină o reinterpretare a principiilor moderne aplicate pentru redefinirea societăţii. În particular, spaţiile publice resping monumentalitatea în favoarea relaţiilor umane mai echilibrate, iar spaţiile private precum locuinţele, încurajează viaţa colectivă, reinterpretând tipologii tradiţionale. Când viitorul imaginat sub auspiciile fascinaţiei pentru progres a început să acapareze anii 1970, peisajul urban şi arhitectura postbelice au devenit ameninţate. Critica acestor clădiri s-a concentrat pe disparităţile aparente între visele utopice ale arhitecturii şi ceea ce a rezultat în realitate. Totuşi, în anii recenţi, a crescut interesul pentru arhitectura londoneză postbelică, unde variaţiile sintactice ale temelor modernismului au transformat acest moment într-o referinţă pentru mulţi arhitecţi contemporani, printre care biroul Grafton Architects, Steven Holl sau Bjarke Ingles.

Articolul prezintă cinci studii de caz a căror construcţie a început între 1964 şi 1976, pentru a ilustra felul în care arhitecţii au încercat să exprime idealurile statului social, atât în cazul echipamentelor publice, cât şi în cazul ansamblurilor de locuinţe. Deşi abordările diferă, toate studiile de caz au un punct comun: dorinţa de a stabili o relaţie critică cu contextul, uneori discontinuă, dar niciodată desprinsă de realitate. În ciuda criticii lui Peter şi Alison Smithson în ceea ce priveşte oportunitatea planificării urbane „de planşetă” din cauza rigidităţii împărţirii pe funcţiuni, toate proiectele citate pornesc de la scheme care arată clar intenţia de a merge dincolo de dimensiunea arhitecturală în felul în care caută să se potrivească cu scara urbană a mediului construit din jur. Prin acestea, arhitectura s-a reunit cu planificarea urbană atât în ceea ce priveşte reproiectarea unor părţi întregi de oraş, cât şi în reacţia cu specificul contextului.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 6 / 2018
Politics.
Too Much or Not Enough
Published with the support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)
Financed by the Ministry of Culture
and National Identity (MCIN)