Henri Coandă’s Prefabricated Dwellings Between France and Romania

Andreea Cel Mare
PhD student, “Ion Mincu” University of Architecture and Urbanism, Bucharest, Romania

Keywords: prefabrication; mass-production of houses; innovation; interwar housing policies; political ideology

Abstract:

This article is part of a wider on-going research that tries to reconstitute the trajectory of prefabricated housing in Romania, off the beaten track of the Communist rhetoric. The paper spotlights a forgotten chapter of the architectural and civil engineering history, the housing experiments of Romanian engineer Henri Coandă, carried out in two political milieus, in France and Romania, in the 1920s.

Decades before the post-war, Soviet-imposed industrialization, Henri Coandă sought to apply mass-production techniques to the construction of dwellings in France and Romania. The first proposal, dating from 1921, operated with a system of precast reinforced concrete elements, while the second one, originated in 1927, was based on an unprecedented use of folded sheet metal. Both construction methods aimed to produce low-cost housing, with efficient use of materials, reduced manpower and shortened construction time. The innovative construction methods were widely exploited in France, but failed to convince in Romania, where Coandă’s other building innovations were successfully applied, specifically the ones hidden under a traditional appearance.

This paper tries to highlight some reasons behind the different assimilation in the two countries. Coandă's prefabricated dwellings, a singular and surprising moment of Romanian Modernism, obliterated by the official history of the Communist regime, came to reaffirm the role of engineers in the debate for the low-cost housing and to illustrate the subtle and nuanced relations between architectural thinking, politics and political ideology.

Published in sITA volume 6 (2018), pp. 41-59.
Download full article: 03_Cel_Mare.pdf
* * *

Romanian translation:
Locuinţele prefabricate ale lui Henri Coandă între Franţa şi România

Articolul face parte dintr-o cercetare mai amplă, în desfăşurare, care îşi propune să reconstituie traiectoria prefabricării locuinţelor în România, în afara făgaşului impus de retorica regimului comunist. Lucrarea evidenţiază un capitol uitat al istoriei arhitecturii şi ingineriei civile româneşti, experimentele întreprinse în anii '20 de inginerul român Henri Coandă, în două medii politice diferite, Franţa şi România, şi îşi propune să identifice motivele pentru modul diferit în care acestea au fost primite în cele două ţări.

Cu câteva decade înainte ca Uniunea Sovietică să impună prefabricarea şi industrializarea construcţiilor în ţările blocului de Est, Henri Coandă s-a gândit să aplice tehnici de producţie în masă la realizarea de locuinţe economice. O primă propunere, datând din 1921, opera cu un sistem de elemente arcuite prefabricate din beton armat, menite să formeze, prin juxtapunere, suprapunere şi monolitizare (prin împroşcarea cu beton in situ), pereţi şi planşee cu goluri. Un al doilea sistem, conceput în 1927, rezultat al unei abordări cu adevărat radicale, implica un proces integral industrializat având la bază un material mai puţin specific arhitecturii, împrumutat mai degrabă din industria automobilistică şi aviatică, tabla subţire de oţel; sistemul propunea realizarea de pereţi şi planşee, care, prin asamblare, formau clădiri întregi, pornind de la un singur element, aşa-numita grindă „multicelulară”.

Ambele procedee urmăreau realizarea rapidă de locuinţe economice, cu consum scăzut de materiale şi manoperă redusă. Sistemele brevetate au inspirat un oarecare entuziasm în Franţa, unde au fost de altfel exploatate comercial, dar nu au reuşit să convingă în România, unde alte inovaţii ale lui Coandă în domeniul materialelor de construcţie fuseseră totuşi aplicate cu succes, şi anume cele ascunse sub o aparenţă tradiţională.

Lucrarea îşi propune să evidenţieze unele motive pentru scepticismul cu care au fost privite în România sistemele prefabricate ale lui Coandă, în ciuda relativului succes de care s-au bucurat în Franţa. Chestiunea locuinţelor constituia o prioritate politică pentru ambele guverne, o problemă urgentă pentru care guvernul francez şi cel român erau în egală măsură dispuse să găsească soluţii şi care reclama răspunsuri similare în ceea ce priveşte cantitatea, calitatea şi eficienţa operaţională. În România, Coandă era mai bine conectat, prin naştere, la mediul politic. Diferenţa între cele două răspunsuri este cu atât mai surprinzătoare. Toate acestea ne îndreptăţesc să căutăm, dincolo de diferenţele economice, motive mai subtile, care ţineau de mediile profesionale, de etosul lor şi de poziţionarea faţă de politicile de locuire.

Vom evidenţia în primul rând economia de război din cele două ţări – dacă Franţa dezvoltase o impresionantă industrie de război, în România aceasta se dovedise aproape inexistentă. La sfârşitul conflictului, industriaşii francezi, constructorii de avioane şi de alte aparate de luptă au fost nevoiţi să adapteze inovaţiile războiului la economia de pace, să le găsească noi câmpuri de aplicare, construcţia de locuinţe fiind unul dintre ele. Dacă în Franţa aceste eforturi au beneficiat de sprijin politic, în România această actualitate industrială nu se regăsea la sfârşitul Primului Război Mondial.

În acelaşi timp, ideea producerii în masă a locuinţelor începuse să se dezvolte în Europa occidentală sub influenţa unor pionieri – industriaşi, ingineri şi arhitecţi – seduşi de metodele de construcţie practicate în Statele Unite şi impresionaţi de rezultatele obţinute în industria automobilistică şi aviatică. Activitatea intensă a grupurilor de industriaşi şi propagarea ideilor Mişcării Moderne au reuşit să modeleze opinia publică, făcând-o mai favorabilă acestui tip de experimente.

În Franţa, Henri Coandă făcea parte din cercurile progresiste; în România, fiul Generalului Coandă era binecunoscut în înalta societate şi în cercurile influente politic, dar metodele sale radicale nu ispirau încredere, indiferent de cât de eficiente s-ar fi putut dovedi. Atitudinea profesională faţă de materialele „moderne” era diferită în cele două ţări. În Franţa, arhitecţii, inginerii civili, antreprenorii au adoptat o atitudine mai favorabilă experimentelor decât în alte ţări. Cu excepţia câtorva pionieri, arhitecţii nu au aderat spontan la arhitectura locuinţelor sociale. Acest program nou reclama soluţii fără precedent, noi tipologii, noi forme, pentru care arhitecţii se dovedeau insuficient pregătiţi. Industrializarea arhitecturii a fost asumată în cea mai mare măsură de ingineri, care şi-au însuşit noua ideologie de producţie: a construi mai bine, mai rapid, mai ieftin. În România, atât inginerii civili cât şi arhitecţii erau categorii profesionale relativ tinere. Inovaţiile lui Coandă, perfect potrivite pentru mediul profesional occidental, nu se acordau nici cu ideologia inginerilor, nici cu cea a arhitecţilor români. Inginerii români menţineau o atitudine mai rezervată, preferând să urmeze metode de calcul fundamentate matematic, verificate în practică, şi nu să testeze abordări noi. De aceea, deşi au jucat un rol crucial în dezbaterea locuinţelor sociale, nu le erau confortabile experimentele lui Coandă. Acestea erau în egală măsură incomode arhitecţilor români, a căror principală sarcină asumată era găsirea unei expresii naţionale pentru noul stat, care îşi atinsese în 1918 cea mai mare întindere geografică, după integrarea Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei. Această sarcină politică, încărcată de ideologie, a îndreptat dezbaterea arhitecturală spre chestiuni estetice. Elita arhitecturală conservatoare era totuşi dispusă să adopte unele inovaţii, atâta timp cât acestea se ascundeau sub haina tradiţiei, aşa cum au fost panourile din lemn fals propuse de Coandă în cadrul colaborării cu arhitecţi importanţi ai momentului, Ion D. Berindey şi Edmond Van Saanen Algi.

Astfel, din motive diferite, inginerii şi arhitecţii români nu au văzut în programele de locuinţe economice o ocazie de a inova, nici nu au fost seduşi de prefabricare. Deşi bine informaţi despre experimentele care aveau loc de ambele părţi ale oceanului, au rezistat acestei abordări, preferând metodele de construcţie tradiţionale.

Nu în ultimul rând, o altă posibilă explicaţie pentru eşecul sistemelor prefabricate ale lui Coandă în România se referă la modul de implementare a reformei locuinţelor. Cercetări recente au arătat că obiectivele sociale ale politicilor de locuire sociala nu au fost în fapt realizate şi că locuinţele construite au fost distribuite mai degrabă în rândul funcţionarilor superiori ai instituţiilor publice. În această lumină, casele „economice” propuse de Coandă se dovedeau cu siguranţă prea modeste.

Deşi omise de istoria oficială a arhitecturii şi tehnicilor de construcţie, experimentele lui Coandă reprezintă o contribuţie surprinzătoare la istoria modernismului românesc: într-un moment când dezbaterile arhitecturale erau predominat stilistice, aceste brevete se dovedeau în mod acut moderne; ele operau cu module, elemente standard, raţionalizare, prefabricare, producţie în masă de case şi apelau la utilizarea fără precedent a betonului şi oţelului. Le considerăm importante nu atât pentru interesul evident pe care îl prezintă din punct de vedere tehnic şi arhitectural, cât tocmai pentru reticenţa întâmpinată pe plan local, care le-a transformat în accidente, momente singulare în care receptivitatea politică pragmatică s-a dovedit insuficientă.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 6 / 2018
Politics.
Too Much or Not Enough
Published with the support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)
Financed by the Ministry of Culture
and National Identity (MCIN)