Architecture and Politics: The Ideology of Consensus Versus the Reality of Dissensus

Alice Finichiu
PhD, Professor, Head of Department, Académie Royale des Beaux-Arts de la Ville de Bruxelles (ARBA-ESA)
Member, Research Center Leonardo Da Vinci – Faculty of Architecture ULB Brussels & GERPHAU Paris – UMR 7218 – MCC/CNRS – LAVUE
Augustin Schoenmaeckers
Professor, Académie Royale des Beaux-Arts de la Ville de Bruxelles (ARBA-ESA)|

Keywords: politics in architecture; the political; police; post-politics

Abstract:

This article argues that architecture, by its essence – designing the spaces where life can take place – has always thought in political terms, while political theory always thought in spatial terms. But what means thinking in political and spatial terms?

The political strategies of architects have always been diverse, although how the architecture that results is political is a separate question. Those who entered the workplace after 2008 have found themselves in an era of austerity, and without very much opportunity for agency. This can explain the popularity of “the local,” “the participatory design” or “community” architecture, which takes as its subject the politics of the small group. At the other end of the spectrum, there is a completely different dynamic to projects like Grand Paris or Brussels 2040, which we could also call an engagement with the political.

This distinction, between politics (non-institutional engagement) and the political (the democratic attempt at consensus), is central in political theory (Arendt, Freund, Rancière, Mouffe, Laclau, Žižek, Badiou) and will be the main argument for the paradox of politics in architecture, that we would like to point out: as a a profession, with its division of labor, and with its own presentation in the public sphere, architecture is a tool for the expression of hegemonic orders (that is, authority structures) – the ideology of consensus – as a praxis – action oriented towards changing society – architecture can disrupts a predefined order and make visible that which is not perceivable – the reality of dissensus.

Published in sITA volume 6 (2018), pp. 27-40.
Download full article: 02_Finichiu_Scoenmaekers.pdf
* * *

Romanian translation:
Arhitectură şi politică: între ideologia consensului şi realitatea dezacordului

Creşterea instabilităţii politice internaţionale, instabilitate care s-a repercutat în mod inevitabil şi asupra mediul construit (de la implicaţiile crizei financiare globale până la Occupy sau de la Primăvara arabă până la Nuit Debout) a condus, în ultimele decenii, la un interes crescând pentru dimensiunea politică a arhitecturii. Arhitectura, prin esenţa ei – crearea spaţiilor unde existenţa umană se poate desfăşura – a gândit mereu în termeni politici, iar teoria politică a fost întotdeauna gândită în termeni spaţiali – dialogul politic având o importantă componentă spaţiă. Dar ce înseamnă a gândi politic şi/sau spaţial? Ce relaţie întreţin arhitectura şi politica în condiţiile actuale ale societăţii urbane? Poate arhitectura fi politică? Sau ce fel de politică poate fi arhitectura în 2018?

Putem începe această explorare prin a observa modul în care arhitectura, ca profesie, alege să se raporteze polis-ului, conceput în sensul tradiţional grec, ca loc al întâlnirii şi negocierii politice publice, spaţiul unde dezacordul, opoziţia (adesea radicală) şi dizidenţa pot avec loc şi pot fi auzite, spaţiul în care subiectivizarea politică poate să se manifeste. Arhitectura poate propune o distribuţie ordonată a spaţiilor şi funcţiunilor, având ca rezultat instaurarea unei ierarhii şi a unui spaţiu public unde dezacordul este înlocuit cu o politică consensuală. Arhitectura poate însă propune şi o redistribuţie a spaţiilor şi funcţiunilor care ţine cont de „distribuţia sensibilului” şi instaurează un spatiu public unde dezacordul devine creativ. Arhitectura poate depolitiza polis-ul prin construirea unui consens, sau îi poate păstra caracterul politic lăsând loc pentru dezacord. Un paradox important trebuie deci remarcat când analizam dimensiunea politică a arhitecturii: arhitectura poate fi un instrument pentru o politică consensuală – vorbim atunci de arhitectură ca politică; pe de altă parte, arhitectura poate fi o practică ce perturbă ordinea predefinită a lucrurilor (normele şi regulile sociale) prin crearea de noi spaţii şi condiţii pentru întâlnirea şi dezbaterea publică – prin urmare, putem vorbi de o arhitectură politică. Acest paradox – arhitectura ca politică (architecture as politicsla politique) şi arhitectura politică (political architecturele politique) este esenţial pentru a putea înţelege ce înseamnă a gândi în termeni politici şi spaţiali.

Pentru a înţelege paradoxul politicii în arhitectură, începem prin a discuta logica fundamentală care diferenţiază noţiunile de politică (politicsla politique) şi politic (politicalle politique), adică „diferenţa politică” – crucială pentru filozofia politică. Vom discuta această diferenţă în lucrările lui Carl Schmitt, Julien Freund şi Michel Foucault precum şi în cele ale lui Jean-Luc Nancy, Chantal Mouffe, Jacques Rancière, Alain Badiou şi Slavoj Žižek. Politicul, ca noţiune centrală a teoriei politice critice, se caracterizează prin corelarea sa cu concepţia clasică a politicii, care este orientată către guvernarea statului-naţiune. Esenţa politicului este o critică a politicii, fiecare concept (politică şi politic) funcţionând ca negativ al celuilalt. Această critică radicală ridică o noua problemă: cea a dimensiunii „post-politice” şi „post-democratice” a societatii contemporane.

În cea de-a doua secţiune a articolului, va fi studiată tocmai această situaţie depolitizată a orasului capitalismului târziu, pentru a argumenta ipoteza că arhitectura ca profesie a fost infestată, profund şi probabil fatal, de un angajament instituţional şi de o organizare „post-politică” şi „post-democratică”.

În 2011, într-un articol intitulat „Proiectarea oraşului post-politic şi a polis-ului insurgent”, geograful belgian Erik Swyngedouw observă climatul de consens global care s-a instalat în ultimii douăzeci de ani, suprimând în mod eficient disidenţa şi eliminând majoritatea cetăţenilor de la guvernare. Swyngedouw explică faptul că acest consens limitează luarea deciziilor la un grup „select” (de exemplu, politicieni de elită, lideri şi oameni de afaceri, ONG-uri, experţi) şi este perpetuat prin „indicatori fără conţinut” cum ar fi oraşul durabil / oraşul creativ / clasa mondială / oraşul inteligent etc. Politica consensuală serveşte unei ordini neoliberale „postpolitice”, în care guvernele nu reuşesc să răspundă nevoilor fundamentale ale cetăţenilor, prioritatea fiind menţinerea sectorului financiar şi intreprinderea de proiecte menite să atragă capitalul global. Această ordine neoliberală postpolitică este un regim de guvernare care, intensificând controlul şi supravegherea biopolitică, se ocupă de reglementarea, controlarea şi accentuarea imperativelor unei economii de piaţă conectată la nivel global pentru care nu există nici o alternativă evidentă. Arhitectura şi urbanismul, devenind componente ale acestui nou mod de guvernare urbană, sunt limitate la limbajul comun şi consensual al creativităţii competitive, flexibilităţii, eficienţei, antreprenoriatului de stat, parteneriatelor strategice, avantajului colaborativ şi intervenţiilor acupuncturale intensive. Înteleasă astfel, arhitectura devine o profesie implicată în construirea consensului politic, ceea ce o privează de posibilitatea de a inventa noi modalităţi de a practica şi de a locui lumea inconjurătoare. În mod ironic, cu cât arhitectura este mai implicată în politică, cu atât este mai puţin politică. Acest lucru se întâmplă deoarece, atunci când arhitectura devine instituţionalizată, ea este privată de dimensiunea sa creativă. Este ceea ce observă Paul Virio în „Orizontul negativ” sau Rem Koolhas în „Oraşul generic” şi „Junkspace”, unde se denunţă arhitectul contemporan ca fiind doar un martor acuzator şi dezabrobator.

Arhitecţii care au debutat în practica arhitecturală după 2008 s-au confruntat direct cu acest raport de forţe între arhitectură şi guvernamentalitate, fiind prinşi într-o perioadă de austeritate care a redus posibilitătile de a practica arhitectura. Acest lucru poate explica faptul că, pe de o parte, putem observa o dinamică bazată pe competitivitatea mondială, unde arhitectul devine coordonator şi face parte din echipele de experţi chemaţi pentru a gestiona proiecte emblematice la scară largă; la celălalt capăt al spectrului, există o dinamică complet diferită, unde putem remarca popularitatea arhitecturii „locale”, „designului participativ” sau a arhitecturii „comunitare”, unde arhitectul se transformă în mediator. În ambele cazuri, arhitectura este angajată direct în politică, dar sub forma unui instrument consensual. Poziţia ambiguă a lui Alejandro Aravena, ales comisar al Bienalei de la Venetia în 2014, apare ca un exemplu de instrumentalizare a arhitecturii pentru a construi consensul post-politic. Dar este astazi arhitectura doar un instrument pentru guvernarea neo-liberală? Sau este încă posibilă construirea antagonismul politic în oraş în locul mascării lui? Putem înca vorbi de politic în arhitectură sau este arhitectura doar un instrument pentru politică?

Pornind de la acest nou set de întrebări, în partea finală a articolului încercăm să recuperăm noţiunea de politic şi de arhitectură politică, prin înţelegerea dezacordului ca facând parte integrantă din esenţa polis-ului şi a vieţii urbane. Arhitectura poate fi politică prin participarea sa la realitatea dezacordului. Acest lucru se întâmplă atunci când reconfigurarea spaţiului arhitectural perturbă o ordine predefinită şi dictată de politică consensuală. Proiectele şi acţiunile – ca New Jungle Delire de P.E.R.O.U., la Calais –, care se situează pe o margine radicală unde coabiterea şi multiculturalitatea înlocuiesc competitivitatea economică mondializată, reprezintă o parte esenţială a urbanităţii democratice în secolul al XXI-lea. Aceste practici necesită, urgent, atenţie, recunoaştere şi valorizare. Îşi cer propriul spaţiu şi necesită crearea propriilor peisaje materiale şi culturale, propriilor geografii emblematice. Acestea sunt spaţiile unde se pune sub semnul întrebării condiţia post-politică şi se experimentează alternative, unde se „modifică harta a ceea poate fi gândit, ceea ce poate fi numit şi perceput şi, prin urmare, a ceea ce este posibil”.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 6 / 2018
Politics.
Too Much or Not Enough
Published with the support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)
Financed by the Ministry of Culture
and National Identity (MCIN)