The Fences We Build

Vlad Thiery
PhD, Assistant Professor, “Ion Mincu” University of Architecture and Urbanism, Bucharest, Romania

Keywords: borders; escapism; refuge; “ego-system”; narrative

Abstract:

The transformations that our society witnessed during the last century led to a dissolution of limits both in the urban and in the architectural realms. Thus, the old walls and fences became obsolete, only to be replaced by new boundaries. The aim of this article is to identify these new borders, “the fences we build”, and see how and why they have emerged in the contemporary built environment.

The first part of the study is a short review of the evolution of the traditional built limits until their near dissolution in the twentieth century. The context in which the new borders emerged is considered in the second part through the changes occurring in economy and society, as they have determined counteractions and tendencies to construct “refuges” from an ever-changing world.

Some of the narratives through which escapism constructs “ego-systems” – self-sufficient environments cut out from both urban and social contexts – are presented in the third part. The self-sufficiency exhibited by most of the architectural production is analyzed both for the concept-based “theoretical practice” and for the commercial practice which builds on a popular theme to deliver controlled environments, as in the case of the shopping malls or gated communities. 

Published in sITA volume 5 (2017), pp. 169-180.
Download full article: 11_Thiery.pdf
* * *

Romanian translation:
Zidurile pe care le clădim

Dorinţa de a construi garduri înalte, menite a ne proteja de semenii noştri, pare să fi devenit o nouă modă, de la geopolitică la imaginea străzii. Tendinţa nu ar trebui să ne mire dacă ţinem seama de faptul că omenirea, în decursul existenţei sale, a cheltuit multă energie pentru a concepe şi clădi structuri cu rol defensiv. Cu toate acestea, în ultimele decenii societatea a devenit mai democratică şi mai deschisă ca niciodată, iar a construi şi a apăra felurite graniţe pare de-a dreptul contraproductiv în epoca „modernităţii lichide” (Bauman). În consecinţă, această apetenţă în a înălţa ziduri este surpinzătoare şi ar putea fi considerată rezultatul unor circumstanţe speciale, pe care acest articol încearcă să le identifice şi pună în discuţie.

Transformările ce au avut loc în societate în ultimul secol au dus la disoluţia multor graniţe spaţiale tradiţionale, care defineau modul de a edifica oraşul şi de a proiecta clădiri. Paradoxal, ele au dispărut doar pentru a fi înlocuite de altele noi, uneori mai subtile, dar nu mai puţin reale. Scopul articolului este să identifice astfel de noi limite, „zidurile pe care le clădim” şi, de asemenea, să identifice cum şi de ce au apărut acestea în mediul arhitectural şi urban contemporan.

Prima parte a studiului este o foarte scurtă trecere în revistă a sensului şi evoluţiei limitelor construite tradiţionale şi a disoluţiei lor, odată cu începutul secolului al XX-lea. La nivelul obiectului, procesul este ilustrat în mod explicit de „spargerea cutiei”, idee iniţiată de F. L. Wright şi continuată de arhitecţii avangardei europene pentru a genera planul liber şi spaţiul fluid al noii locuinţe în acord cu stilul de viaţă modern. La nivelul oraşului, procesul se citeşte în principiile noului urbanism enunţate de Le Corbusier, care vor face carieră prin triumful modelului progresist în epoca postbelică.

Dar, în timp ce vechi ziduri cad, altele noi se ridică. Apariţia noilor limite este discutată în partea a doua a lucrării, pornind de la schimbările economice iniţiate de trecerea de la sistemul fordist la cel al „acumulării flexibile” şi implicaţiile lor: scăderea timpului de producţie, flexibilitatea şi posibilitatea personalizării, dar şi necesitatea creşterii consumului, accelerarea schimbărilor în modă şi a mijloacelor ce asigură transformarea culturală. Aceste schimbări s-au repercutat şi la nivel social, unde se remarcă trecerea de la solidaritatea de clasă, specifică organizării sindicale, la statutul nesigur de antreprenor, precum şi o dezagregare a sistemelor formatoare de gust odată cu trecerea de la cultura de clasă (class-based culture) la o cultură de masă (mass-culture). În acest context, diluarea rolului normativ pe care clasa socială sau statutul material îl jucau în alegerile individuale asigură omului contemporan o deplină libertate în afirmarea identităţii sale, în alegerea căreia e singur.

În pofida individualismului în creştere, existenţa într-o lume concurenţială de antreprenori, cu un dinamism fără bariere, generează o incertitudine fără precedent, resimţită individual. Nevoia de apartenenţă, devenită o chestiune de alegere liberă, se manifestă prin aderarea la „triburi”, care funcţionează ca un refugiu într-un univers mai stabil şi care se definesc prin limite construite în raport cu ceilalţi. Individul contemporan îşi caută apartenenţa şi apărarea şi într-un mediu controlat, un adăpost care să-i „garanteze” condiţiile pe care le crede benefice. Aceste „refugii”, fie că sunt locuri amenajate sau organizări sociale („triburi”), sunt guvernate de o naraţiune care le oferă oamenilor ceva ce lumea contemporană nu le oferă. Astfel, atât naraţiunea cât şi materializarea ei în spaţii mentale sau fizice se constituie în opoziţie cu un aspect al lumii contemporane resimţit ca ameninţător sau cel puţin nesuferit; inevitabil, ele duc la ridicarea de noi bariere.

Lucrarea prezintă trei asemenea „refugii”: într-un trecut idilic, ca opoziţie faţă de un prezent de o dinamică ameninţătoare, în tradiţia locală ce se opune globalizării, sau într-un mediu exotic promiţător faţă de o realitate imediată ternă.

Tendinţele evazioniste se manifestă şi în cadrul profesiei şi al modului în care ea se raportează la societate, precum şi în produsul acesteia, ce ridică altfel de bariere. Lucrarea le raportează la scindarea de atitudine profesională apărută în epoca postmodernă, între o practică elitistă pe care am numit-o „practică teoretică”, bazată pe o naraţiune care legitimează actul de creaţie prin concepte abstracte, şi o practică comercială, în care accesibilitatea publicului larg se asigură prin construcţia unei naraţiuni tematice „de refugiu”. Ambele abordări construiesc bariere — faţă de utilizatori, faţă de oraşşi faţă de societate.

Aceste tendinţe contemporane escapiste crează „ego-sisteme” — medii construite auto-suficiente ce se „decupează” din realitatea înconjurătoare (din oraşul ameninţător şi din mediul social nesigur) —, care devin adevărate fortăreţe ale secolului al XXI-lea, cum se poate lesne observa în cazul ansamblurilor rezidenţiale închise (gated communities) şi al marilor centre comerciale (shopping malls) sau parcuri tematice. Iar când limitele realităţii sunt forţate de ficţiunea aleasă ca refugiu, „ego-sistemele” înalţă ziduri şi mai ameninţătoare în faţa lumii de care vor să se ferească.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 5 / 2017
Marginalia.
Limits within the Urban Realm
Published with the support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)