The City in a Building: a Brief Social History of Urban Hong Kong

Eunice Seng
The University of Hong Kong

Keywords: urban density; composite building; industrialization; spatial contestations; urban domesticity; public and private

Abstract:

Arising from the intensive urban development of mid-twentieth century Hong Kong, the composite building, defined as one with domestic and non-domestic functions, embodies the historical tensions between city and home, public and private, producer and consumer, colonial and Chinese, real and ideal, masculine and feminine realms. Between 1959 and 1979, over 1,500 composite buildings above fifteen stories were built throughout the city. Intended to accommodate the emerging industrialized middle class population, the largest composite buildings housed over ten thousand inhabitants within an agglomeration of shops, factories, temples, clinics, crèches, dormitories, hostels, flats, and other spaces. Their architecture and planning demonstrate how developers, planners, architects and builders projected the notions of a consumerist society.

Yet a closer analysis of the multifarious programs, spatial adaptations and contestations within, reveals the human caprice that drives and defines the city. How did these tensions and everyday acts of resistance shape the spaces in the composite buildings and in turn, define and redefine the city? In examining the brief social history of a commonplace building in Hong Kong, this paper unpacks the tropes of the modern Asian metropolis to seek an alternative framework to understand the precarious limits between the urban and the domestic.

Published in sITA volume 5 (2017), pp. 81-98.
Download full article: 06_Seng.pdf
* * *

Romanian translation:

În legislaţia construcţiilor din Hong Kong, definiţia unei „clădiri compozite” se referă la o construcţie care conţine şi alte funcţiuni pe lângă locuire. Între 1956, când a fost adoptat decretul construcţiilor bazat pe reglementarea volumetriei, şi amendamentul din 1962 referitor la controlul procentului de ocupare, valabil de-a lungul anilor 1970, mai mult de 1.500 de clădiri compozite cu peste cincisprezece etaje au fost construite în Hong Kong. Ele se află în cele mai dense zone ale oraşului, cum ar fi în North Point, de-a lungul celor mai importante artere de circulaţie în Tsim Sha Tsui, Tai Kok Tsui şi To Kwa Wan şi pe terenuri asanate în Kowloon. Dintre aceste clădiri, cel puţin douăzeci conţin populaţii de dimensiunea unui oraş. Fiecare ocupă o întreagă insulă urbană. Cea mai mare şi dens populată clădire compozită conţine aproape 10.000 de locuitori, excluzând chiriaşii neînregistraţi şi squatter-ii ilegali. Apărută în contextul nevoilor urgente economice, sociale şi politice ale Hong-Kong-ului postbelic, clădirea compozită multietajată exemplifică paradoxul sociabilităţii colective într-un spaţiu privat individual. Produse în condiţii de densitate crescută şi dezvoltare speculativă a teritoriului şi construcţiilor, clădirile compozite multietajate constituie o parte substanţială a stocului de locuinţe private, multe dintre ele conţinând spaţii ale confruntării perpetue între viaţa urbană publică şi cea domestică.

Cum a devenit clădirea compozită multifuncţională tipul arhitectural dominant în deceniile imediat următoare anului 1949? Ubicuitatea sa se datorează în primul rând următorilor trei factori: punea la dispoziţie o locuire compactă spaţial pentru un oraş cu populaţia în creştere foarte rapidă; oferea clasei medii aflate în expansiune oportunitatea investirii în proprietăţi relativ ieftine şi profitabile, oportunitate amplificată de introducerea proprietăţii multiple şi a sistemului de credit ipotecar; şi susţinea creşterea industriei construcţiilor prin relocarea expertizei de construcţii din China continentală. Demografia, economia şi tehnologia nu pot, totuşi, să explice pe deplin felul în care locuitorii Hong Kong-ului şi mai târziu străinii, lucrătorii domestici, azilanţii şi fugitivii şi-au găsit locul în clădirea compozită. Ea este încarnarea unei heterogenităţi sociale într-un context unificator, definit de coliziunea privatului cu publicul, imbricarea urbanului cu domesticul şi continuitatea fiecărui aspect al spaţiului urban în interior. Pentru a înţelege cum au acceptat şi adaptat locuitorii Hong Kong-ului clădirea compozită, e nevoie să excavăm aşteptările culturale în ce priveşte spaţiul domestic şi cel urban, aşa cum sunt ele întipărite în discursurile arhitecturii şi vieţii de zi cu zi din Hong Kong.

Între 1947 şi 1955 două evenimente politice au stat la baza unei creşteri meteorice a industrializării coloniei Hong Kong. Primul a fost revoluţia care a dus la schimbarea de regim în China în 1949, ceea ce a determinat un număr mare de emigranţi şi refugiaţi să treacă graniţa dinspre China continentală, aducând cu ei noi resurse de forţă de muncă, capital, abilităţi tehnice şi experienţa dezvoltării industriale. Al doilea a fost Războiul Coreean şi embargoul impus de Naţiunile Unite asupra comerţului cu articole strategice cu China în 1951, ceea ce a constituit o grea lovitură asupra statutului comercial al oraşului şi a forţat reorientarea dezvoltării către alte industrii, pentru a compensa pierderile din comerţ. Având la dispoziţie o aparent nelimitată resursă de forţă de lucru ieftină, capital adecvat din surse locale şi străine, un antreprenoriat experimentat şi capricios, taxe scăzute şi capitalism laissez faire, veniturile per capita s-au triplat între primul deceniu postbelic şi 1969. În 1971 densitatea urbană era de 750 de persoane pe acru. Peste o treime din forţa de muncă era angajată în industrie iar în oraş a crescut numărul de sindicate ale muncitorilor, precum şi numărul de membri ai acestora. Doar o cincime din membrii familiilor formate în principal din imigranţi s-a născut în Hong Kong.

Deşi iniţial au fost construite pentru a adăposti clasa medie industrializată aflată în creştere, deja la mijlocul anilor 1970 multe din clădirile compozite erau folosite pentru o mulţime de activităţi comerciale şi industriale sau artizanale, precum producţia textilă sau de condimente, ambalaje, finisare, vânzare şi depozitare. Procesele industriale s-au extins din clădirile industriale multietajate către sfera domestică, unde femeile asamblau şi ambalau produse din plastic, jucării şi executau finisaje din textile, pentru a suplimenta câştigurile gospodăriei. Fiind construcţii cooperative private, multe din clădirile compozite conţin o aglomerare de apartamente, magazine, birouri, fabrici, dormitoare comune, hosteluri, creşe, clinici, restaurante, sedii ale unor asociaţii de clanuri, temple şi alte funcţiuni religioase, medicale, educaţionale şi recreative. Arhitectura exemplifică modul în care dezvoltatorii, arhitecţii şi constructorii au proiectat noţiunile unei societăţi de consum: fiecare metru pătrat de locuinţă este raţionalizat şi cuantificat. Totuşi, varietatea programelor, adaptărilor spaţiale şi a contestărilor din interior este martoră a asocierii dintre logica pragmatică şi capriciul uman care antrenează şi defineşte oraşul. Cum au fost conformate spaţiile clădirilor compozite şi ale oraşului de către aceste tensiuni şi manifestări cotidiene ale rezistenţei? Lucrarea abordează această întrebare examinând discursul public asupra densităţii ca fiind o „problemă de populaţie” şi trasează felul în care aceste spaţii au evoluat în situri ale rezistenţei sociale, reflectând astfel asupra felului în care clădirea compozită, ca oraş în miniatură, este complice în naraţiunea istoriei urbane a Hong Kong-ului. În concluzia lucrării este identificat blocul turn de apartamente cu podium comercial ca fiind forma dominantă de clădire compozită a anilor 1980, care prevesteşte spaţiile şi formele urbane „generice” ale oraşului financiar, promovate de argumentele speculaţiei globale.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 5 / 2017
Marginalia.
Limits within the Urban Realm
Published with the support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)