Porosity and Collisions. About Bucharest and its Limits

Ştefan Ghenciulescu
PhD, Associate Professor, “Ion Mincu” University of Architecture and Urbanism, Bucharest, Romania

Keywords: Bucharest; porosity; co-presence; superposition; phenomenal transparency; urban devel­opment; South-Eastern Europe; public space

Abstract:

This paper looks at margins as physical as well as social interfaces. While starting from urban and architectural morphology, it tries to link urban space and social practice from a diachronic perspective. The object of the research is Bucharest and the ways in which territorial and architectural limits define its historical development and its current character. My aim is to show that, from the large scale of the city to the one of the urban fabric, Bucharest has been shaped by soft limits, collisions, superposition of unfinished projects, resulting in a particular form of virtual transparency. By contrast, a recent and brutal history and today’s anarchic overall development result in disarticulation, closed places and non-public space. Individual projects and bottom-up initiatives soften hard limits, reinvent transparency and common ground and point to a possible alternative development.  

Published in sITA volume 5 (2017), pp. 61-80.
Download full article: 05_Ghenciulescu.pdf
* * *

Romanian translation:
Porozitate şi coliziuni. Despre Bucureşti şi limitele sale

Înţelesul cel mai comun al termenului de margine se leagă fie de capăt, frontieră, periferie, fie de nivel ultim, de neatins sau, dimpotrivă, a cărui depăşire este semnul catastrofei. În textul de faţă, şi în legătură cu urbanul, privesc marginile mai degrabă drept interfeţe fizice şi sociale, definind teritorii, rupturi, tranziţii, grade de diferenţiere şi coeziune, şi, în timp, caracterul unui oraş.

Bucureştiul este privit ca studiu de caz pentru o discuţie despre limite şi caracter urban, dar şi despre convieţuirea dintre categoriile aparent perfect antagonice care sunt centralitatea şi marginalitatea. Sunt cercetate două paliere principale: limita impură dintre oraş şi teritoriu şi felul în care aceasta a determinat evoluţia urbană, şi apoi limita ca loc - tranziţia intermediată între public şi privat şi între exterior şi interior.

Nu ne putem imagina oraşul istoric european de dinainte de secolul al XIX-lea în absenţa fortificaţiilor. Modelul său general de creştere (unul schematic şi reducţionist, ce-i drept) este cel al extremei densificări intra-muros şi al creşterii ulterioare prin extinderi, noi incinte, apoi noi densificări. Caracterul compact a permis supravieţuirea armăturii urbane esenţiale.

Bucureştiul pre-modern, în schimb, a fost un oraş otoman de margine, cu o situaţie specială; prezenţa islamică concretă a fost practic inexistentă, dată fiind autonomia administrativă şi culturală limitată a principatelor dunărene. În plus, fortificaţiile, foarte prezente şi în multe oraşe orientale, au fost desfiinţate la începutul secolului al XVII-lea la ordinul sultanilor, cărora le-ar fi creat mai degrabă probleme decât avantaje. Dispariţia delimitării materiale a teritoriului — şi deci a controlului extinderii — a făcut ca oraşul să crească practic liber. La început de secol XIX, Bucureştiul avea un centru compact, din care porneau mai multe artere intens construite; între aceste radiale se întindea însă un ţesut practic rural. Concentrării şi decupajului fundamental din lumea occidentală (dar şi orientală, de fapt) îi corespundea aici un amestec ubicuu: urbanul ajungea departe de centrul efectiv, iar caracterul rural supravieţuia chiar şi în inima oraşului. Implicaţiile pentru dezvoltarea modernă ale acestui teritoriu foarte întins şi neomogen au fost fundamentale: oraşul nou a trebuit nu să îl extindă pe cel vechi, ci să i se suprapună.

Salturile de scară, vârstă şi stil au produs un clişeu persistent legat de Bucureştiul de dinainte de socialism, şi anume cel al unei dezvoltări urbane complet libere, ceea ce nu este adevărat: structura marii zone centrale a Bucureştiului nu este rezultatul vreunui haos pitoresc, ci al aşezării succesive de proiecte de modernizare, începând cu un model haussmann-ian interpretat local. În condiţiile sociale şi economice specifice, procesul s-a desfăşurat lent, în mod fragmentar şi în salturi. Au existat două instrumente principale: operaţiile reduse (tăieri succesive de bulevarde, regularizările străzilor, mici ansambluri noi) şi planurile şi, mai ales, regulamentele de construcţie. Discontinuitatea programatică (oraşul existent era văzut ca un teritoriu haotic şi nepotrivit ce trebuia înlocuit) s-a combinat cu faptul că niciuna dintre marile etape de transformare — sfârşitul secolului al XIX-lea sau glorioşii ani 1930 — nu a putut fi dusă până la capăt. Bucureştiul este, peste tot în marea sa zonă centrală, produsul unei suprapuneri de proiecte neterminate. Slăbiciunea iniţială (şi ulterioară) a limitei dintre oraş şi teritoriu a dus la co-prezenţa ubicuă şi consubstanţială a straturilor istorice.

Bucureştiul este caracterizat de fluiditatea limitelor construite: „oraşul grădinilor”, oraşul verde”, „oraşul-sat” şi atât de mulţi alţi termeni nu vorbesc atât despre bogăţia spaţiilor verzi, cât despre un anumit tip de relaţii între spaţiul public şi cel privat şi între interior şi exterior.

Termenul de „transparenţă virtuală”, construit pentru arhitectură de Colin Rowe şi Robert Slutzky şi dus mai departe apoi de Bernhard Hoesli, se referă la obiecte sau spaţii aparţinând, în acelaşi timp, mai multor sisteme de ordonare. În cadrul spaţiului urban, un portic poate fi perceput ca aparţinând în acelaşi timp oraşului şi clădirii, iar o logie sau un cerdac sunt în acelaşi timp spaţii exterioare şi părţi ale unei construcţii.

Bucureştiul este un caz particular al acestei transparenţe urbane, datorită nu vreunui element individual specific, ci modurilor bogate de a conjuga intimitatea şi expunerea, personalul şi colectivul. Logica suprapuneri de filtre, atât de diferită de separările nete din metropola occidentală s-a păstrat şi dezvoltat de-a lungul trecerii de la oraşul tradiţional la cel al modernităţii liberale şi se reflectă în combinaţia a trei paliere: diferenţierea spaţiului public, modul de aşezare a construcţiilor pe parcelă, abundenţa spaţiilor intermediare între exterior şi interior din cadrul clădirilor. Atât cât se pot trage concluzii în lipsa unei corelări cu studii sociale, „transparenţa” pare a fi o tendinţă, niciodată exprimată explicit, de a amortiza trecerea de la marea scară a oraşului la unitatea individuală de locuit; o domesticire a spaţiului urban într-un secol de prefaceri intense.

În timpul regimului socialist, coliziunea a devenit un principiu urban fundamental: nu a mai fost vorba de negocierea dintre public şi privat din oraşul liberal, ci de proiectul unui oraş nou, ce urma să îl înlocuiască pe cel vechi. După 1990, paradigma se inversează: dezvoltarea devine ultra-liberală, produsă ca o însumare disparată de proiecte individuale. Competiţia şi individualismul, refuzul spaţiului public creează o logică a locurilor închise şi protejate, decupate ferm dintr-un spaţiu non-public. Teritoriul urban evoluează către un arhipelag de locuri private. Trecerea gradată public-privat este înlocuită prin bariere multiple şi o segregare pronunţată. Din punct de vedere al planificării şi politicilor, răspunsul ar trebui să fie articularea: un strat nou care nu doar să se suprapună fragmentelor istorice, ci care să le prezerve şi să le lege într-un mod inteligent şi sensibil.

Putem privi obsesia barierelor şi non-spaţiul public drept o schimbare definitivă de cultură a locuirii, un caz extrem al tendinţei globale de privatizare, izolare şi control al spaţiului public; dar şi — într-o perspectivă mai optimistă — drept o etapă, un semn al trecerii dificile către un sistem liberal moderat şi al reînvăţării unei relaţii normale cu oraşul.

Articolul se încheie cu trei studii de caz semnificative, iniţiative independente care au creat în mod programatic locuri şi viaţă urbană şi au atenuat barierele şi segregarea: Grădina Tranzit. ro/Bucureşti, ansamblul de locuinţe din strada Dogarilor şi Casa Mincu (sediul Ordinului Arhitecţilor din România).

studies in History and Theory of Architecture • vol. 5 / 2017
Marginalia.
Limits within the Urban Realm
Published with the support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)