Architecture and the City: the Space of Participation

Alberto Pérez-Gómez
Saidye Rosner Bronfman Professor, History and Theory of Architecture, McGill University, Montréal, Canada
Published in sITA volume 5 (2017), pp. 13-18.
Download full article: 01_Perez-Gomez.pdf

Abstract (in Romanian):
Arhitectura şi oraşul: spaţiul participării

Deja nu mai apare nimic nou în observaţia că semnificaţia spaţiului public ca loc al cooperării umane se află într-un declin notabil încă de la începutul secolului al XVIII-lea. Procesul coincide cu revoluţia industrială şi depăşeşte cu mult domeniul tehnicilor constructive sau al scărilor de amenajare. Într-adevăr, industrializarea reprezintă limita de unde începe calea fără de întoarcere, desprinderea ireversibilă de modurile tradiţionale de construire şi locuire a lumii urbane: „aceste schimbări au afectat în cele din urmă întreaga lume Occidentală, şi sunt astăzi subînţelese ca parte din satul nostru tehnologic mondial”. Pierzându-şi progresiv funcţiunile civice, oraşele europene au devenit „sisteme eficiente de circulaţie şi consum”.

De altfel, dilema nu a fost niciodată între etică şi estetică. În ciuda polarizării metropolei contemporane „între aspiraţiile tradiţionale ale urbanităţii şi visele modernizării timpurii pentru suburbie”, planificarea urbană este despre semnificaţie. Cheia disfuncţiilor se află pe limitele dintre privat şi public – în zona acelor structuri care susţin funcţia de reprezentare a arhitecturii. Timp de secole, faţada fusese adevăratul obiect al proiectării de arhitectură, dar şi-a pierdut constant importanţa semantică odată cu transformările aduse de secolul al XIX-lea. Această schimbare de concepţie, şi implicit a proceselor de edificare, a condus la scăderea în importanţă a spaţiului public cu toate implicaţiile sale. De asemenea, piaţa, ca loc definit arhitectural care „oferea spaţiu de întâlnire şi participare”, şi-a pierdut şi ea sensul. Nu mai construim pieţe „unde Celălalt este recunoscut şi respectat, spaţii care favorizează libertatea umană, deseori – în mod paradoxal – tocmai prin expunerea limitelor. ... Recent, totuşi, tocmai posibilitatea unui asemenea spaţiu public este disputat în metropola contemporană”.

Prin urmare, este vremea să trecem dincolo de limitele conceptuale sau sociale şi să redescoperim, sau să reinventăm un domeniu arhitectural şi urban care este simultan margine şi loc pentru reuniune, unde noi sensuri se pot naşte din asumarea unor diferenţe nou evidenţiate. Arhitectura are încă puterea de a scoate în evidenţă „propunerea poetică a dezvăluirii ordinii colective: o ordine care adoptă ficţiunea ca mediu care ne poate deschide către abisul semnificaţiei umane”.

Ori, locuirea înseamnă a fi împreună cu alţii. Pe cale de consecinţă, capacitatea locurilor de a găzdui participarea fizică este esenţială pentru ca ele să devină publice – în opoziţie cu camerele absolut private imaginate de E. M. Foster la începutul secolului trecut, în “The Machine Stops”. În ciuda acestui scenariu extrem şi sumbru al unei epoci post-umane, limitele rămân un element definitoriu al habitatului uman. Chiar şi în urma distanţării noastre de cultura clasică, arhitectura nu se poate desprinde de vocaţia ei de a favoriza participarea, chiar atunci când cei care o produc şi cei care o locuiesc sunt indiferenţi la această calitate fundamentală a locurilor, menite să medieze experienţe împărtăşite şi să participe la definiri identitare. „Arhitectura este poetică, coincidentă cu originile limbajului şi ale culturii. Rolul său primar nu este acela de a construi adăposturi, ci de a dezvălui limite care au sens şi oferă loc operaţiilor lingvistice şi culturale”.

Interesul pentru asemenea spaţii care se deschid evenimentului pare să-şi găsească un nou mediu în spaţiul liminal al suburbiei, acolo unde timpul îşi regăseşte o parte din magia uitată. Ariile urbane abandonate, aceste margini expandate, devin locuri ale creativităţii improvizate, non-canonice, amintind că edificarea înseamnă găsirea ordinii universului uman. Astfel, „arhitectul (la fel ca poetul sau ca artistul) ar trebui să încerce să integreze în intervenţiile sale urbane strategii programatice alternative, care scot la iveală sensuri uitate dar prezente în claritatea cotidianului, dând forţă ficţiunilor şi imaginilor poetice la un anume moment, chiar dacă experienţa este efemeră”.

Din vremelnicia existenţei cotidiene, împletită cu perenitatea nevoii de sens, se ivesc premisele reinventării de ritualuri pentru existenţa umană de mâine. Pentru a putea propune spaţii urbane alternative la „reducţiile voyeuristice ale existenţei, prezente de-a lungul şi de-a latul societăţii de consum”, este hotărâtor să regăsim un scop în lucrul omenesc. Valorile moştenirii culturale vor fi privite cu un ochi proaspăt, eliberat de relativismul lăsat în urmă de critica post-structuralistă.

Richard Sennett a arătat că spaţiile nu prind viaţă decât dacă sunt utilizate şi în alte scopuri decât cele pentru care au fost concepute. Iar locurile publice nu pot rezulta doar din imaginaţia egocentrică a arhitectului, „produsul unei maniacale virtuozităţi de calculator”: ele trebuie să se refere la orizonturile culturale întreţesute în siturile respective”. Participarea locuitorilor se traduce prin recrearea necontenită a înţelesului spaţiilor de solidaritate, comune cu ceilalţi. Memoria colectivă este o componentă fundamentală a acestui proces.

Noul spaţiu public nu va fi nici exclusiv imaterial, ca ciberspaţiul la nesfârşit maleabil, nici o alcătuire moartă de obiecte materiale. Va fi un loc al imaginaţiei emancipate din mirajul tehnologic, conştientă de capacitatea sa de inventa şi înţelege metaforele. El „va revela prezenţa reală a mortalităţii şi, imanenţa existenţei. Aşa cum Friedrich Nietzsche se întreba retoric, când omenirea modernă urmărea înţelegerea şi controlul lumii prin intermediul cunoaşterii ştiinţifice, «oare a se privi pe sine însuşi nu este ca a privi în abis»?”

studies in History and Theory of Architecture • vol. 5 / 2017
Marginalia.
Limits within the Urban Realm
Published with the support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)