Protest and Marginalized Urban Space
1968 in West Berlin

Laura Bowie
University of Edinburgh, School of Architecture and Landscape Architecture

Keywords: 1968; architecture; identity; exclusion; protest

Abstract:

This paper will explore the dynamic interface between politics, urban planning, architecture and culture, during the 1968 student protests in walled West Berlin. As a city that lost its function as a capital and its place at the forefront of global politics, the marginalised city, surrounded by the communist East, became place where new ideas about Germany’s identity were trialled and contested. In 1968, students held an exhibition that condemned current construction activities as being anti-social and reflective of greater issues within German society. In brief, the students condemned the zoning of the city, the denial of the past, the displacement of tenants into satellite settlements, and the destruction of nineteenth century tenements. The students campaign caused the remote Märkisches Viertel estate to become a ‘symbolic battleground for a struggle over the values of the modern city’. Thus the reflective connection between society at large and the urban environment was forged. This paper will bring into focus the dynamic and symbiotic relationship between protest and urban space, and demonstrate how the heated issues inherent in West Berlin at the time were both played out and mapped onto the marginalised spaces of the walled city.

Published in sITA volume 4 (2016), pp. 225-240.
Download full article: 15_Bowie.pdf
* * *

Romanian translation:
Protest şi spaţiu urban marginalizat
Anul 1968 în Berlinul de Vest

Lucrarea explorează interfaţa dinamică dintre politică, urbanism, arhitectură şi cultură, în timpul protestelor studenţeşti din 1968, din Berlinul de Vest. Oraş care îşi pierduse rolul de capitală şi, prin aceasta, locul în primul rând al politicii internaţionale, marginalizat şi înconjurat de estul comunist, Berlinul de Vest devenise un spaţiu în care s-au încercat şi contestat în acelaşi timp noi idei cu privire la identitatea Germaniei. Atât guvernul, cât şi factorii de decizie înţeleseseră distrugerea oraşului în urma războiului ca pe un nou început, care permitea punerea în aplicare a idealurilor modernismului cu privire la oraşul funcţionalist. Tradiţionalele imobile de locuit ale Berlinului încep să fie privite ca parte a unei Germanii vechi, care încetează să mai fie adecvată momentului: atât oraşul, cât şi întreaga Germanie de Vest aveau nevoie să se redefinească în urma fascismului. Astfel, era nevoie ca noile clădiri să fie purtătoarele valorilor „vestului”: democraţie, transparenţă şi progres. Politicile generale au vizat mutarea locuitorilor din cartierele centrale, considerate improprii, în mari ansambluri situate la periferia oraşului, care să le ofere locuinţe curate şi moderne, în blocurile prefabricate înconjurate de lumină şi verdeaţă.

În 1968, studenţii Universităţii Tehnice au organizat o expoziţie care condamna aceste tipuri de ansambluri, acuzându-le că sunt anti-sociale şi că reprezintă, în multiple feluri, problemele mai mari ale societăţii Germaniei de Vest. Studenţii criticau zonificarea funcţională a oraşului, negarea trecutului, mutarea locuitorilor din centru în periferii şi distrugerea imobilelor construite în secolul al XIX-lea. Studenţii acuzau, de asemenea, că însăşi forma arhitecturală a noilor ansambluri de locuit este expresia „unei conduceri autoritare a populaţiei.” Campania studenţilor s-a concentrat asupra cartierelor satelit de locuinţe şi, în mod particular, asupra Märkisches Viertel (1962–1974) — o dezvoltare concepută ca un ansamblu rezidenţial de masă, cuprinzând locuinţe pentru 60.000 de locuitori, 12 şcoli, 15 grădiniţe şi creşe, patru biserici sau centre comunitare şi o piscină acoperită. Cea mai mare parte a locuitorilor trebuia să fie „victime ale relocării” care ar fi eliberat imobile din centrul oraşului. Această campanie de critică a cartierului a transformat Märkisches Viertel într-un „teatru de luptă simbolic pentru confruntarea cu privire la valorile oraşului modern.” Astfel a luat naştere o legătură în oglindă între mediul urban şi societate în ansamblul ei. Afişul expoziţiei organizate atunci avea puternice trimiteri îndreptate împotriva Naţional-Socialismului, cu arhitecţi, speculatori, reprezentanţi ai guvernului şi antreprize de construcţie ocupând braţele unei svastici şi împreună exercitând asupra oraşului o conducere de tip totalitar.

Studenţii au înţeles şi că valoarea cartierelor degradate ale centrului constă în varietatea lor şi în legăturile comunitare create, ceea ce s-a suprapus temporal cu momentul în care critici precum cele lansate de cartea lui Jane Jacobs Death and Life of Great American Cities (1961), sau de L’architettura della città (1966) a lui Aldo Rossi, au fost rapid însuşite pentru analiza vieţii oraşului modern. Valoarea parcelei tradiţionale multifucţionale, valorile istoriei şi comunităţii în legătura lor cu oraşul au fost adoptate de studenţi cu referire directă la Märkisches Viertel, privit ca exemplu cheie al politicilor de planificare urbană într-un oraş divizat. Nemulţumirile studenţeşti au fost preluate cu viteză de media, imagini din expoziţia organizată de studenţi fiind folosite pentru a ilustra articolul prin care Der Spiegel condamna cartierele rezidenţiale satelitare. Această aliniere a temelor criticii studenţilor cu cele ale media a fost rară pe durata mişcărilor studenţeşti şi sugerează că modificările mediului urban au făcut inevitabilă condamnarea în masă a acestor practici. Studenţii la arhitectură nu condamnau în sine stilul arhitecturii, ci mai degrabă, la unison cu restul mişcării, criticau societatea şi instituţiile ei. Într-o perioadă în care aminitirea fascismului era încă vie, studenţii acuzau faptul că puterea ierarhiilor şi birocraţia care stăteau la baza acestor tipuri de operaţii urbane aminteau de cauzele care au condus către fascism şi susţineau că modul de funcţionare a societăţii trebuie revoluţionat pentru a permite transformarea benefică a vieţii cetăţenilor oraşului. Prin adeziunea fermă la ideile neo-marxiste ale Şcolii de la Frankfurt, prin convingerea că „personalitatea autoritară” fascistă a fost creată de mecanismele de represiune din societate şi alături de noua critică a distrugerii oraşului ca distrugere a identităţii, venită din sfera sociologiei, studenţii reclamau ca ceea ce ţine de privat să devină o chestiune politică. Ar fi urmat o reorientare către stradă, către spaţiile vieţii cotidiene, prin implicarea directă a locuitorilor în procesul de planificare. Studenţii considerau că există o cezură totală între arhitecţi şi oamenii pentru care proiectează, iar aceasta, în opinia lor, urma să conducă la crearea unor ghetouri şi să impună mecanisme represive ale societăţii. Prin întărirea vocilor acelor locuitori care fuseseră marginalizaţi social şi fizic deopotrivă, ca şi prin asumarea argumentelor sociologice care subliniau valoarea arhitecturii istorice şi a patrimoniului, studenţii au stimulat o schimbare a politicililor de urbanism din Berlinul de Vest, o schimbare care continuă să aibă repercusiuni în actualitate.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 4 / 2016
Marginalia.
Architectures of Uncertain Margins
Published with the financial support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)