Architecture as a Margin within the Negotiation between Reality and Utopia

Giacomo Pala
PhD student, Institute of Urban Design, Innsbruck University, AT
co-founder and co-editor of Burrasca

Keywords: utopia; reality; generic; boundary

Abstract:

In this paper an attempt is made to define “margin” from a disciplinary standpoint. First, “generic” design is identified as the characteristic of cities where real estate proliferates freely. Therefore, the essay pinpoints historical attempts of using the notion of the margin as a tool enabling the development of a radical alternative to the generic. Consequently, a number of artistic and architectural projects are discussed (Superstudio’s “Continuous Monument” and Rem Koolhaas’ “Exodus”). In these projects architecture is itself a margin, a boundary: a mega-shape that functions as a limit between reality and utopia. Still, these projects may seem to escape from reality, being daydreams. This leads the paper to investigate the possibility of Architecture to be a margin that negotiates utopia with reality. Such a possibility is spotted in projects such as the Barbican Centre in London: complex structures that use the margin as a tool for negotiating the utopia of an ideal world and the capitalist generic city. Several specific studies (among which Banham, Jencks, Aureli and Šklovskij) are introduced in order to propose a theory for architecture as margin. Finally, a number of questions are introduced in relation to the possibility of architecture understood as margin.

Published in sITA volume 4 (2016), pp. 216-224.
Download full article: 14_Pala.pdf
* * *

Romanian translation:
Arhitectura ca margine în negocierea dintre realitate şi utopie

Pornind de la definirea unei a „treia lumi”, aceea a culturii (Karl Popper), întrebarea de la care pornim este în ce măsură arhitectura poate contribui la construcţia acestei realităţi a lumii culturale? Pentru a răspunde unei astfel de întrebări este necesară o discuţie despre limita/ marginea dintre construcţie şi arhitectură ca disciplină culturală.

În primul rând, ceea ce defineşte arhitectura ca discurs cultural trebuie analizat în termeni instituţionali: arhitectura este Arhitectură când comunitatea ştiinţifică cade de acord asupra anumitor calităţi care fundamentează ideile, teoriile şi practicile constructive. De exemplu, dacă ne referim la experienţa avangardelor, definită de Tafuri ca o arhitectură care a vizat o relansare utopică a culturii occidentale, putem vedea în ce fel anumite experienţe arhitecturale au întruchipat valori culturale. În vreme ce De Stijl se referea la o nouă ordine raţională, Dada era o critică explicită a culturii burgheze. Cu toate acestea, o asemenea operaţiune culturală poate fi interpretată şi într-un sens „negativ”, cum e cazul arhitecturii Radicale a anilor 1960 şi 1970, moment în care arhitecţii au căutat, pretutindeni în lume, o redefinire a conţinutului arhitecturii. Proiectul Monumentului Continuu (Continuous Monument) al grupului Superstudio invadează întreaga planetă, secţionând la întâmplare munţi, văi şi oraşe, iar forma arhitecturală este o veritabilă margine între realitate şi utopie: o margine care descrie o posibilă nouă ordine socială. În mod similar, proiectul lui Rem Koolhaas „Exodus, despre prizonierii voluntari ai arhitecturii” (Exodus, on the voluntary prisoners of architecture) e o naraţiune: într-o viziune în aceeaşi măsură radicală şi utopică, arhitectul olandez descrie o lume alternativă, iar ceea ce e interesant este discuţia metaforică pe care o propune cu privire la statutul disciplinar al arhitecturii. Proiectul avansează posibilitatea de a gândi valoarea culturală a arhitecturii ca nimic altceva decât un mit în care arhitecţii au decis să se izoleze. În mod grăitor, toate aceste experienţe (ca orice proiect utopic) trebuie citite ca negative pentru că toate se referă la un inamic căruia i se opun: pentru Koolhaas, inamicul este disciplina, pentru Hollein, raţionalismul, iar pentru Arhizoom, arhitectura.

Cu toate acestea, este interesant să ne uităm la experienţe radicale similare, care sunt o formă de negociere între aspiraţiile utopice şi raţiunile practice şi materiale, cum este cazul megastructurilor. În acest sens, un exemplu extrem de interesant este Centrul Barbican de la Londra, una dintre cele mai apreciate realităţi de acest fel, în continuare funcţionalistă. Deşi în cartea sa despre megastructuri, Rayner Banham nu consideră acest complex drept un veritabil experiment al avangardelor, putem totuşi să îl considerăm astfel din multe motive. Întâi, pentru programul foarte ambiţios: o structură compusă din mii de apartamente, spaţii publice de toate tipurile şi magazine; în al doilea rând, pentru caracteristicile formale care trimit la arhitectura medievală britanică. Este totuşi interesant că Lawrence Williams, editorul revistei “Magazine of Barbican Residents” (Revista locuitorilor din Barbican) avertizează asupra posibilei erori de a considera această construcţie un proiect utopic. Dar, revenind la argumentele lui Banham, în loc să fie considerată utopică, o asemenea structură ar trebui considerată idealistă. De fapt, la fel cum Filarete folosea forme geometrice precise pentru proiectul oraşului său ideal, Sforzinda, atât arhitecţii politicilor de bunăstare de după război, cât şi metaboliştii foloseau limbajul formal pentru a defini conţinutul arhitectural: proiecte heterotopice al căror conţinut politic era înscris în realitatea socială. Diferit faţă de proiectele utopice/reverii (caracterizate de un conţinut narativ), acest tip de arhitectură reprezintă conţinutul politic şi social prin intermediul formelor pe care le adoptă. Dacă în Monumentul Continuu al grupului Superstudio clădirea îşi are propriul conţinut, centrul Barbican creează o lume internă prin margini, ziduri şi blocuri de beton.

Deşi foarte interesante, trebuie să remarcăm că asemenea experimente nu ajută neapărat la definirea marginii dintre arhitectură şi construcţie, fie şi numai pentru că doar o mică parte din arhitectură are un conţinut utopic sau idealist. Este, aşadar, necesar să găsim un alt mod de a analiza această chestiune, prin examinarea altor tipuri de experimente arhitecturale. În cele din urmă, dacă e adevărat că orice spaţiu este investit cu conţinut politic şi cultural prin faptul că pune în scenă o idee despre lume, ar putea fi posibil să investigăm teoretic marginea dintre valoarea culturală a unui spaţiu şi dimensiunea sa utilitară.

Întâi de toate, există clădiri care întruchipează literalmente valori culturale, ca de pildă (aşa cum remarca Francesco Marullo) proiectul lui Albert Kahn pentru uzinele Ford. Dar pot fi găsite şi alte forme de reprezentare. După cum remarcă teoreticieni precum Charles Jencks, Oswald Mathias Ungers, Colin Rowe sau Christopher Alexander, o clădire poate fi definită ca Arhitectură graţie “arhitecturalităţii” (architectureness) sale. Să luăm ca exemplu arhitectura lui Aldo Rossi. În clădirile sale, anumite elemente au un caracter explicit, pentru a da impresia că sunt văzute pentru prima oară. Dacă ne uităm la ferestrele din proiectele sale, vom vedea ferestre „ferestruite”: în acelaşi timp banale şi stranii. Pentru a descrie această condiţie particulară, ar putea fi util să ne referim la Viktor Šklovskij şi teoria stranietăţii: un fel de percepţie poetică care îl face pe privitor să perceapă banalul drept neobişnuit, straniu, alienant. Putem aşadar să privim opera lui Rossi din această perspectivă, la fel după cum ne putem referi la Frank Gehry, Peter Eisenman sau Robert Venturi: cu toţii împărtăşesc o încercare de a înstrăina/aliena conţinutul arhitecturii pentru a îl putea reinventa în mod operativ.

Mai mult decât atât, un principiu similar – care poate fi privit ca hermeneutic – poate fi aplicat discursului teoretic al arhitecturii. Toate teoriile, de la Leon Battista Alberti până la Pier Vittorio Aureli sau Greg Lynn, sunt interpretări hermeneutice ale istoriei arhitecturii sau conţinuturi trans-disciplinare capabile să inventeze noi poetici şi noi idei. După cum Alberti inventează arhitectura Renaşterii prin reinventarea arhitecturii romane, Aureli rescrie cultura radicală a anilor 1970, iar Lynn regândeşte teoria complexităţii arhitecturale prin împrumutarea unor concepte din ştiinţe. În cele din urmă, definirea marginii dintre arhitectură şi non-arhitectură ar putea consta tocmai în această proprietate critică, în „arhitecturalitatea” arhitecturii.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 4 / 2016
Marginalia.
Architectures of Uncertain Margins
Published with the financial support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)