The Productive Role of Margins
Architectural Discourse in the Late 1960s Romania

Dana Vais
Professor, PhD, Technical University of Cluj

Keywords: margins; Romania; 1960s; Alifanti; Porumbescu; communist architecture

Abstract:

This paper has two aims. The first is to investigate the notion of margins and its relevance to architectural discourse. The second is to cast a new perspective on the 1960s Romanian architecture by using the same concept. Margins are considered as both an instrument and an object of study.

Margins are a versatile notion. They send to marginality, the way post-modern cultural theory addressed the concept, but they can also have meanings such as margins of quest,margins of error, or edges. The paper re-reads the architectural discourse in 1960s Romania through the lens of this variable notion. In spite of the relative freedom that characterized the period, this discourse evolved in the margin of the political power’s discourse. By comparatively analysing two architects, Nicolae Porumbescu and Mircea Alifanti and the different use they made of their marginal condition – strong and weak, respectively –, the paper investigates how margins can give a critical potential to discourses that are not ones of opposition.

Published in sITA volume 4 (2016), pp. 202-215.
Download full article: 13_Vais.pdf
* * *

Romanian translation:
Rolul productiv al marginilor
Discursul arhitectural la sfârşitului anilor 1960 în România

Lucrarea are două obiective. Primul este de a studia noţiunea de „margini” şi de a testa relevanţa sa pentru discursul arhitectural. Al doilea este de a deschide o nouă perspectivă asupra arhitecturii sfârşitului anilor 1960 în România, cu ajutorul acestui concept. „Marginile” sunt considerate atât instrument, cât şi obiect al cercetării.

Noţiunea poate fi înţeleasă în mai multe sensuri. Lucrarea le trece în revistă mai întâi pe acestea, cu referiri la câteva perspective teoretice din ultima jumătate de secol. Se observă că „marginile” oscilează între ideea de „marginalitate” (poziţia lipsită de putere, spaţiul diferenţei radicale, al opoziţiei, rezistenţei şi resentimentului) şi cea de „marjă” (spaţiul diferenţelor mici şi al complicităţilor, al tatonării şi ambiguităţii).

Sensurile diferite ale noţiunii sunt folosite pentru a citi şi reconsidera discursul arhitectural de la sfârşitul anilor 1960 în România. Prin „discurs” înţelegem atât reflecţia în text pe marginea arhitecturii (teoria ca „marginalia”), cât şi dimensiunea retorică a expresiei arhitecturale propriu-zise. Ceea ce ne interesează aici este felul în care arhitecţii fac apel la „margini” cu scopul cuceririi unei marje de acţiune, a unui spaţiu de mişcare în care să poată produce arhitectură în nume propriu şi sub propriul control. Pentru aceasta, ei dezvoltă un discurs personal, dar care rămâne totuşi în marginea şi în limitele celui oficial.

Aşa cum observa antropologul Katherine Verdery, faptul că puterea politică a epocii limita ideologic discursul intelectualilor din diverse domenii nu înseamnă deloc că acest discurs era lipsit de importanţă; din contră, observă ea, în societăţile comuniste luptele pe tărâmul discursului aveau o semnificaţie deosebită, iar discursurile aveau un rol productiv disproporţionat. Lucrarea de faţă preia de la Verdery ideea rolului productiv al discursului şi urmăreşte cum „marginile”, ce apar ca tematică în câmpul discursiv al arhitecţilor români la sfârşitul anilor 1960, le determină modul de a produce arhitectură.

Sfârşitul anilor 1960 este un moment de cotitură în arhitectura românească, şi anume momentul devenirii mainstream a discursului despre „specific”. Noţiunea de „margini” este relevantă pentru tema „specificului”. Specificul a fost iniţial o căutare de resurse creative în margini (în diversele culturi arhitecturale locale şi regionale ale diferitelor provincii ale României sau în cultura considerată minoră a ţăranului), în opoziţie cu centralitatea unificatoare şi scientistă a perioadei anterioare. Pe la sfârşitul acestor ani, tema specificului a căpătat centralitate în discursul arhitecţilor, rezonând perfect cu discursul naţionalist oficial al puterii comuniste.

Lucrarea îi analizează şi îi compară – prin prisma noţiunii de margini – pe doi dintre cei mai importanţi arhitecţi ai momentului: Nicolae Porumbescu şi Mircea Alifanti. Amândoi sunt semnificativi pentru definirea temei „specificului” şi amândoi au recurs, într-un fel sau altul, la resursa discursivă a „marginilor”. Faptul că lucrările lor reprezentative (cele două Case de Cultură din Suceava, 1966-1969, şi Baia Mare, 1967-1969, de Porumbescu şi Palatul politico-administrativ din Baia Mare, 1968-1970, de Alifanti) au fost recompensate cu Premiul Uniunii Arhitecţilor în 1970 atestă faptul că, şi la nivel oficial, ele au fost recunoscute – împreună – ca repere exemplare şi modele definitorii ale noii tendinţe.

Porumbescu şi Alifanti au recurs la margini în mod diferit. Porumbescu a invocat sensul tare al marginilor, îndepărtându-se explicit de centrul puterii, mutându-se în colţul de pe hartă cel mai îndepărtat de capitală şi inspirându-se explicit din cultura considerată „minoră” a arhitecturii ţărăneşti. A folosit însă marginea geografică pentru a cuceri, de fapt, pe cale ocolită, o poziţie de putere în sistem. A utilizat resursa culturii minore pentru a-şi stimula creativitatea şi a produce un stil propriu, în proiecte numeroase; dar şi pentru a da cea mai influentă definiţie teoretică a specificului, cea care finalmente s-a potrivit cel mai bine cu interesul regimului – şi anume, acela de a dispune de un „naţionalism arhitectural” centralizat.

Alifanti a urmat o cale oarecum opusă, uzând de margini într-un sens slab. El a activat mereu în instituţiile centrale ale sistemului arhitecturii româneşti şi a contribuit la proiecte reper, dar mereu de pe o poziţie secundară, discretă, evazivă. A evitat chiar cu totul termenul „specific”, deşi finalmente unica sa lucrare majoră, Palatul administrativ din Baia Mare, a fost o lucrare model pentru impunerea ideii de specific. Alifanti a definit un concept propriu, „insolitul logic”, bazat tot pe inspiraţia din arhitectura ţărănească locală. A prelucrat însă cultura minoră de la o distanţă mai mare (şi la propriu şi la figurat), care i-a permis o reinterpretare idiosincratică a specificului local. Lucrarea de faţă face o paralelă între „insolitul logic” şi noţiunea de „uncanny” – straniu, nefamiliar – a teoreticianului Anthony Vidler, argumentând că această reinterpretare a arhitecturii populare, care implică înstrăinarea, se potriveşte mai bine stării reale a culturii ţăranului român la momentul respectiv, decât idealizarea pe care o promova Porumbescu.

Porumbescu şi Alifanti au căutat, fiecare în felul lui, să impună o distanţă faţă de centrul de putere şi să lucreze cât mai liber în marginile sistemului controlat al practicii arhitecturale. Însă niciunul nu a pus sub semnul întrebării sistemul ca atare şi ierarhiile sale margini-centru. Porumbescu a căutat centralitatea la margine, Alifanti marginea în centru.

În cele din urmă, arhitectura lor a servit deopotrivă interesului puterii comuniste de a dispune de o arhitectură a identităţii naţionale. Marginile nu sunt un spaţiu al distincţiilor radicale şi al opoziţiei deschise, ci al complicităţii şi evaziunii ambigue; linia care desparte complicitatea de evaziune este însă foarte greu de trasat.

În concluzie, focalizarea pe „margini” ne poate ajuta să recitim acest moment istoric precis. Dar ea poate avea şi un interes mai general: poate expune relativa irelevanţă a unor termeni precum „colaboraţionism” sau „dizidenţă” pentru analiza arhitecturii comuniste în România,. Ea discreditează şi ideea că arhitecţii buni s-ar fi refugiat într-un spaţiu apolitic, în care să poată salva arhitectura de intruziunea puterii. Modul în care au acţionat arhitecţii – recurgând la margini în diverse sensuri – a fost de fapt unul perfect politic: acela de a dezvolta un discurs coerent şi conştient de sine, cu scopul precis de a produce arhitectură critică şi de succes.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 4 / 2016
Marginalia.
Architectures of Uncertain Margins
Published with the financial support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)