The Monastery of Curtea de Argeş and Romanian Architectural Heritage in the Late 19th Century

Cosmin Minea
PhD student, University of Birmingham

Keywords: Curtea de Argeş; Byzantine architecture; Romanian architecture; “National Style”; André Lecomte du Noüy

Abstract:

The first attempts at defining what was perceived in the 19th century as a “Romanian” architectural style and at creating a national architectural heritage had at the forefront the 16th century monastery of Curtea de Argeş. Its 19th century discovery in the first modern architectural studies, its display in world exhibitions and finally its restoration illustrate how old monuments in Romania came to be used as proof and visual illustration of the country’s national history and thus as symbols of the new state. The paper aims to show that architecture gradually came to prominence in the process of nation-building through the example of Curtea de Argeş and, at the same time aims, to draw a new light on the way in which national ideologies are constructed. The example of the architectural heritage reveals a dual impetus from both local and foreign actors, events or publications, proving how national histories and ideologies are constructed at the borderline between foreign ideas and actors, on the one hand, and local decision-makers, on the other. The paper looks at Curtea de Argeş monastery as the central subject to a number of events and publications from mid to late 19th century. It starts with the first art history study on an artwork from Romania, the volume on Curtea de Argeş by the Habsburg scholar Ludwig Reissenberger. Reissenberger’s work raised awareness of the architectural heritage, stirred debates and responses from the Romanian intellectuals like, for instance, the writings on architecture of Dimitrie Berindei and Alexandru Odobescu. All these three works have only been briefly mentioned in the literature and are for the first time considered at length. The next part culminates with the display of Curtea de Argeş at the 1867 Paris Universal Exhibition where for the first time the monument stood as a symbol of the new Romanian state. In the final chapter the paper looks at the long but lavish restoration of Curtea de Argeş. Carried out between 1875-1886 by the French architect Andre Lecomte du Noüy, it marked the moment when the monastery became the landmark of the new Romanian state. The paper concludes at the end of the 19th century when the Romanian architectural heritage began to take shape and fulfil its role as support for the national narrative and basis for the future National Style in architecture. Overall, the architectural heritage emergences at the crossroads of foreign and local inputs, involving writings, exhibitions, restorations and research, all focused around Curtea de Argeş Monastery.

Published in sITA volume 4 (2016), pp. 181-201.
Download full article: 12_Minea.pdf
* * *

Romanian translation:
Mânăstirea Curtea de Argeş şi patrimoniul arhitectural românesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

Începuturile definirii unui stil arhitectural românesc şi totodată a unui patrimoniu arhitectural naţional au pus în prim-plan un monument anume, mânăstirea Curtea de Argeş. Descoperirea acesteia de către istoricii de artă în secolul al XIX-lea, prezenţa ei în expoziţiile universale şi, în sfârşit, celebra sa restaurare ilustrează cum arhitectura veche de pe teritoriul României a început să fie văzută ca potrivită pentru a reprezenta istoria naţională şi moştenirea culturală a noului stat. Istoria Curţii de Argeş din a doua parte a secolului al XIX-lea dezvăluie, de asemenea, cum patrimonial arhitectural naţional a fost în egală măsură o creaţie a istoricilor, arhitecţilor, publicaţiilor şi evenimentelor din România şi a celor din străinătate. Aşadar, concentrându-se exclusiv pe modul cum a fost instrumentat monumentul din Argeş în primele decenii de existenţă a statului naţional român, lucrarea de faţă are scopul mai larg de a ilustra felul în care se construiesc ideologiile şi istoriile naţionale la graniţa dintre actori locali şi străini, dintre idei şi stimuli veniţi din ţară şi din afara ei.

Primul care a scris despre arhitectura mânăstirii Curtea de Argeş a fost intelectualul de limbă germană Ludwig Reissenberger. Lucrarea acestuia, “Die bischöfliche Klosterkirche bei Kurtea d’Argyisch in der Walachei” (Biserica mânăstirii episcopale de la Curtea de Argeş din Valahia), în egală măsură elogioasă şi critică la adresa monumentului, a reprezentat primul studiu modern despre un monument de arhitectură din România, şi tot aici s-a făcut pentru prima data legătura esenţială între stilul bizantin şi arhitectura de pe teritoriul statului român. Studiul a apărut la Viena în 1860, în revista oficială dedicată monumentelor istorice din Imperiul Habsburgic, şi a fost imediat remarcat de intelectuali români ca Dimitrie Berindei sau Alexandru Odobescu. Aceştia au încercat să corecteze şi să contrazică criticile aduse de Reissenberger — în special viziunea negativă a acestuia asupra stilului bizantin şi asupra interiorului mânăstirii Curtea de Argeş; însă totodată au promovat şi s-au inspirat din această lucrare, care a reprezentat pentru români şi un model de analiză arhitecturală la standarde europene. Drept urmare, Ludwig Reissenberger a fost tradus doi ani mai târziu în limba română, prefaţat de un prim studiu istoric despre arhitectura română scris de Dimitrie Berindei, tradus din nou în franceză, iar lucrarea a fost astfel prezentată ca un exponat românesc la Expoziţia universală de la Paris din 1867. Prefaţa lui Berindei, un răspuns direct la lucrarea lui Reissenberger, a încercat să contextualizeze monumentul din Curtea de Argeş şi să-l plaseze într-o mai lungă evoluţie a arhitecturii locale, reprezentând aşadar o primă istorie a evoluţiei patrimoniului construit din România.

Curtea de Argeş devine monumentul cheie pentru arhitectura românească şi cel mai potrivit pentru a reprezenta identitatea culturală a României în străinătate. În participările României la expoziţiile universale din secolul al XIX-lea, Curtea de Argeş se află mereu în centrul discursului expoziţional românesc. Lucrarea de faţă insistă pe momentul Paris 1867, unde mânăstirea este reprezentată în nu mai puţin de trei moduri: ca principală sursă de inspiraţie pentru pavilion şi pentru decoraţia secţiunii române din galeria principală, prin intermediul unei copii fidele din lemn realizată de sculptorul Karl Stork şi prin traducerea lucrării lui Ludwig Reissenberger, împreună cu studiul lui Berindei şi cu observaţiile lui Odobescu, arhitectul întregului concept expoziţional.

Curtea de Argeş este consacrată ca monumentul-prim pentru cultura şi arhitectura românească odată cu restaurarea făcută de francezul Andre Lecomte du Noüy şi cu alegerea bisericii drept mausoleu regal de către regele Carol I. Arhitectul francez este cunoscut în special pentru modul controversat de restaurare a monumentului şi pentru dezbaterile aprinse pe care acesta le-a născut.

Mai puţin sau deloc cunoscut este însă modul în care munca lui Andre Lecomte du Noüy a fost susţinută, aprobată şi lăudată de personalităţile vieţii culturale ale vremii, printre alţii de Odobescu, Berindei, Alexandru Orăscu, Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri. De altfel, restaurarea răspunde direct criticilor din lucrarea lui Reissenberger şi corectează detaliile mai puţin reuşite reliefate de german. Mai presus de toate, interiorul bisericii este complet refăcut într-o viziune informată puternic de moda central şi vest-europeană privind stilul bizantin, aceeaşi care a stat la baza criticilor lui Reissenberger, care comentase depreciativ exemplele de clădiri bizantine ulterioare marilor realizări iustiniene din Constantinopol sau Ravena. Restaurarea lui Lecomte du Noüy apare aşadar ca un simbol pentru atitudinea României în crearea unui patrimoniu şi a unei istorii a arhitecturii proprii şi totodată ilustrează modul direct în care ideile europene privind arhitectura bizantină au fost transferate în spaţiul românesc.

Descoperirea şi prezentarea Curţii de Argeş ca un monument reprezentativ pentru statul naţional a avut aşadar la bază atât percepţii şi actori străini, cât şi interpretări româneşti. De altfel, pentru intelectualii români de la finalul secolului al XIX-lea, nevoia de legitimare europeană s-a împletit permanent cu nevoia de afirmare a specificităţii culturale şi a valorilor „naţionale”. Fiind remarcată mai întâi de un istoric de artă străin, Curtea de Argeş a devenit încă de la început reprezentativă. Intelectualii români au căutat apoi să o plaseze într-un discurs arhitectural coerent, care să o facă reprezentativă şi în contextul statului naţional român. Astfel, mânăstirea din Argeş a întrupat în bună măsură ideea de arhitectură românească şi a stat la baza istoriei arhitecturii de pe teritoriul României, aşa cum a fost aceasta scrisă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 4 / 2016
Marginalia.
Architectures of Uncertain Margins
Published with the financial support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)