On the Nation’s Margins. Territorial and Urban Policies during the Romanian Administration of Southern Dobrudja (1913-1940)

Toader Popescu
PhD, Assistant Professor, “Ion Mincu” University of Architecture and Urbanism, Bucharest, Romania

Keywords: colonization; nation-building; integration; territorial planning; urban planning; infrastructure

Abstract:

Southern Dobrudja (the “Cadrilater”) was granted to Romania in 1913, after the Second Balkan War. During the almost three decades of Romanian administration, the authorities embarked on an ambitious colonization and nation-building process.

In just twenty-seven years, the share of Romanian population soared from only 2.3% in 1913 to 29.1% in 1940. The paper looks into this dramatic demographic shift and into its territorial aspects. It investigates the instrumental role played by territorial and urban policies in the Romanian project of integrating (both symbolically and functionally) this marginal province within the narratives and the structures of the Romanian nation.

Our conclusion is that, even though this enterprise started on good premises, and although the central authorities in Bucharest did extensively use territorial and urban policies as nation-building tools, a combination of internal and external factors (among which marginality – both geographic and imaginary – was crucial) led to the ultimate failure of the project.

Published in sITA volume 4 (2016), pp. 103-121.
Download full article: 07_Popescu.pdf
* * *

Romanian translation:
La marginile naţiunii. Politici urbane şi teritoriale în timpul administraţiei româneşti a Cadrilaterului (1913-1940)

Sudul Dobrogei („Cadrilaterul”) a fost anexat de România în 1913, după al Doilea Război Balcanic. În cele aproape trei decenii de administraţie românească, autorităţile s-au angajat într-un proiect ambiţios de colonizare şi construcţie naţională.

În numai 27 de ani, ponderea populaţiei româneşti din regiune a crescut de la doar 2,3% în 1913 la 29,1% în 1940. Articolul studiază această spectaculoasă schimbare demografică, în principal din perspectiva aspectelor sale teritoriale. Este cercetat rolul instrumental pe care l-au jucat politicile urbane şi teritoriale în cadrul proiectului de integrare (atât funcţional, cât şi simbolică) a acestei provincii marginale în structurile şi naraţiunile naţiunii române.

Proiectul a debutat sub aparente bune auspicii, şi se părea că el urma să fie o întreprindere destul de clară şi eficace. La nivel discursiv, România a încercat să integreze Cadrilaterul în marea naraţiune istorică naţională: un teritoriu roman (latin) încă de la începuturile sale, care fusese smuls cu forţa din sânul naţiunii şi căruia, acum, nu trebuia decât să i se „reamintească” de rădăcinile sale. Discursul aborda două teme majore: Cadrilaterul ca provincie latină, istoric prosperă, însă ulterior adusă într-o stare de delabrare şi subdezvoltare în secole de stăpânire otomană şi decenii de stăpânire bulgărească; şi Cadrilaterul ca element indispensabil în sistemul naţional contemporan (politic şi economic), cu o predestinare geografică pentru a fi românesc. În practică, experienţa dobândită în timpul procesului relativ similar de integrare/asimilare desfăşurat în Dobrogea de nord după 1878 (proces de construcţie naţională care, din perspectivă românească, fusese încununat de succes) ar fi trebuit să fie de un ajutor decisiv. Operaţiunile au început aparent bine, cu reluarea, în legea pentru organizarea Cadrilaterului, a acelor prevederi care fuseseră viabile din legea similară privind Dobrogea, şi cu corectarea elementelor care se dovediseră ineficiente sau inaplicabile. Prin reforma proprietăţii funciare, statul a intrat rapid în posesia unor mari suprafeţe de teren, ceea ce a creat condiţiile pentru procesul de colonizare ce se va desfăşura în deceniile următoare. Investiţiile în infrastructura de bază (drumuri, căi ferate) au fost, şi ele, relativ susţinute în primii ani după anexare, şi Cadrilaterul părea să se afle pe un drum către integrare fără obstacole majore.

Cursul evenimentelor s-a schimbat însă dramatic după Primul Război Mondial. Cadrilaterul nu mai era singura provincie ce necesita acţiuni de integrare şi construcţie naţională. Dimpotrivă, părea să fi devenit cea mai puţin importantă dintre toate. Autorităţile româneşti au mizat, probabil, pe faptul că simpla reproducere a modelului nord-dobrogean, cu minime adaptări şi sub minimă supraveghere, va rezolva în mod automat problema, şi şi-au concentrat atenţia şi resursele asupra cazurilor mult mai complexe ale Transilvaniei, Banatului, Bucovinei şi Basarabiei.

Astfel, politica la nivel teritorial a fost una de încurajare a colonizării în zonele rurale, fie cu locuitori veniţi din Vechiul Regat, fie cu aromânii provenind din sudul Peninsulei Balcanice. Aceştia au primit pământ în sate deja existente (în general, fie în zone de frontieră, fie de-a lungul infrastructurii critice), lângă vatra de locuire a populaţiei autohtone, în speranţa că vor reuşi să spargă unitatea etnică a acestor aşezări (în special în zonele cu majoritate bulgară). Dimpotrivă, în zonele urbane scopul politicilor guvernamentale nu a fost în primul rând echilibrarea balanţei etnice, ci crearea unei elite politice, economice şi culturale româneşti, care, rămânând în minoritate cantitativă, să poată concepe, implementa şi conduce un proces de modernizare ce l-ar fi oglindit pe cel aflat deja în desfăşurare în oraşele româneşti de la nord de Dunăre încă din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Astfel, aceste elite şi-ar fi asumat o misiune civilizatoare în nişte medii urbane dominate de un imaginar al înapoierii.

Treptat, procesul a început să se degradeze. Coloniştii au sosit târziu şi în număr insuficient. Populaţia locală a dovedit o rezistenţă la colonizare mai mare decât se aşteptaseră autorităţile. În absenţa continuării unor investiţii serioase în infrastructură, dezvoltarea economică a regiunii (deja, sub media naţională) a acumulat decalaje faţă de restul ţării, atât în zonele urbane, cât şi în cele rurale. Iniţiativele individuale sau de grup nu au putut compensa slaba implicare a statului. Cadrilaterul a rămas, din toate punctele de vedere, un teritoriu marginal. Complexul de superioritate al elitelor urbane nu a făcut decât să mărească fractura dintre românii nou-veniţi şi populaţia locală, care nu s-a simţit niciodată cu adevărat parte a naţiunii române. Deşi au existat unele aparente „poveşti de succes” locale (precum în cazul cu totul special al Balcicului), ele nu au fost suficiente pentru a cataliza întreg procesul. Politicile urbane şi teritoriale, în general concepute de autorităţile de la Bucureşti, nu au fost, cel mai adesea, implementate în mod convingător. Şi, în sfârşit, poate cel mai important, nu a existat timp suficient pentru a face tot ce trebuia făcut.

Aşadar, autorităţile centrale au folosit pe scară largă instrumente de acţiune la nivelul teritoriului şi al oraşului ca mijloace de construcţie naţională, însă o combinaţie de factori interni şi externi (între care marginalitatea – atât în termeni geografici, cât şi de reprezentare imaginară) a condus la eşecul final al unui proiect naţional care, la început, se anunţa promiţător.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 4 / 2016
Marginalia.
Architectures of Uncertain Margins
Published with the financial support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)