Informal Structures. An Eulogy to Making

Luísa Alpalhão
PhD Candidate, The Bartlett School of Architecture, University College of London

Keywords: contemporary vernacular; participation; informal structures; making; everyday practices

Abstract:

With the proliferation of participatory architectural interventions over the past decades (Blundell Jones, 2005) an emergence of constructions with a DIY aesthetics has converted an otherwise marginal style into a familiar and accepted form of alternative beauty (see the works of raumlabor, Marjetica Potrč, atelier d’architecture autogerée, amongst others). The use of reclaimed everyday materials, re-invented in unexpectedly creative ways triggered a new design language that reflects the current period of uncertainty and scarcity of resources.

This paper will look into the analogy between, on the one hand, contemporary vernacular constructions that emerge from need and result in inventive, pragmatic constructions of unique beauty, responsive to specific geographical and social contexts (Coxito, 2014) and faithful to the available materials and skills of those who make them, as illustrated in Álvaro Domingues’ documentation of marginal constructions across Portugal, and on the other hand, contested constructed spaces of resilience that embed the everyday life practices (de Certeau 1984) of those who co-produce them along with architects and artists. The paper will investigate both the formal and material qualities of these two types of constructions (intuitive or premeditated) and their social role in nurturing creative environments by re-restoring the desire to work with one’s own hands (Sennett, 2008; Ingold, 2013).

Published in sITA volume 4 (2016), pp. 35-50.
Download full article: 03_Alpalhao.pdf
* * *

Romanian translation:
Structuri informale. Un elogiu al meşteşugului

În ultimul deceniu, proliferarea intervenţiilor arhitecturale participative a condus la apariţia unor construcţii care se înscriu într-o estetică DIY (Do-It-Yourself ), realizate de artişti şi arhitecţi. Ceea ce altă dată era considerat marginal a fost adoptat ca o formă familiară şi acceptată ca frumos alternativ. Acest frumos alternativ e un rezultat al potenţialului, al rezistenţei şi al inventivităţii. Este produsul unei necesităţi, al unor dorinţe, al accesibilităţii şi al acceptării diferenţelor de gust. Forma şi procesul trebuie să meargă mână în mână, permiţând acestor construcţii să apară acolo unde procesul producerii este la fel de valoros precum rezultatul final, deşi nu e întotdeauna cazul.

Articolul examinează analogia dintre „arhitectura vernaculară contemporană”, creată de „proprietari-constructori”, şi „intervenţiile arhitecturale participative” co-produse de arhitecţi, artişti şi utilizatori. Investighează atât calităţile materiale, cât şi pe cele formale ale celor două categorii de construcţii (intuitive sau premeditate), precum şi rolul lor social în generarea unor medii creative, prin restabilirea dorinţei de a face ceva cu propriile mâini; totodată, încearcă să răspundă următoarelor întrebări: este estetica marginală a DIY din „intervenţiile arhitecturale participative”, precum şi cea a „arhitecturii vernaculare contemporane” o reprezentare reală a angajării utilizatorilor şi un portret al transformării lor pe termen lung? Este „făcutul” în sine transformator?

Argumentul pe care îl propun este că, în pofida faptului că aceste două curente au adesea ca rezultat limbaje estetice similare şi un comparabil şi puternic accent pus pe procesul lucrului cu propriile mâini, pe termen lung, ele au legături foarte diferite cu utilizatorii propriu-zişi. Moştenirea lăsată de proces, dincolo de momentul experimentului sau al fabricării, este în mod evident diferită. În timp ce primul curent sugerează transmiterea şi împărtăşirea unei măiestrii ori priceperi a întreţinerii, care va perpetua existenţa construcţiilor şi le va da viaţă, cel de-al doilea tinde să fie efemer şi imediat, fără a lăsa prea multe urme, în afară de amintirea evenimentului, adeseori închisă în propria formă. Aceasta ridică problema valorii pe termen lung (dincolo de valoarea de moment) a celei dintâi, indiferent de valoarea încorporată intrinsec în actul producerii directe; totodată, consideră că mai important decât „a face bine” este „a face pur şi simplu”, adică a gândi activ despre ceea ce se face, a-ţi asuma iniţiativa, responsabilitatea, a fi mândru. A face devine o poziţionare faţă de viaţă în general şi nu doar o acţiune întreprinsă la un anumit moment. Aici, actul de a face, derivat din evaluarea lui Michel De Certeau a modului în care formele clandestine — practici tactice şi improvizate rezultate din „tehnici operaţionale? ” ale vieţii de fiecare zi — sunt efectiv forme de subversiune a unui sistem, conducând la un fel mai rezistent de a face faţă vieţii şi mediului construit în care se desfăşoară.

Pentru a înţelege mai bine relaţia dintre aceste două forme de „facere” colectivă, prezentul articol a fost structurat în patru părţi însoţite de viniete care contextualizează analiza teoretică şi istorică.

Prima parte începe prin examinarea unui exemplu care ar putea fi considerat „arhitectură vernaculară contemporană”, aşa cum este relatată în povestea Manneken Pis. Această ilustrare scrisă va fi urmată de definirea „arhitecturii vernaculare”, pornind de la ampla lucrare dedicată subiectului de istoricul britanic de arhitectură Paul Oliver. Accentul e pus pe rolul „proprietarului-constructor” şi calităţile formale ori materiale ale „vernacularului”, scoţând în evidenţă importanţa atribuită formei, încă de când termenul a fost folosit pentru prima oară, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în detrimentul calităţilor sociale ale „vernacularului”. Apoi, el va fi pus în relaţie cu ceea ce arhitectul António Coxito şi geograful Álvaro Domingues consideră a fi „vernacularul contemporan”, ca produs al industrializării şi al schimbărilor demografice de la cumpăna dintre secolele XIX şi XX.

A doua parte a articolului defineşte „participarea” ca mod important de practică în lumea arhitecturii şi a artelor de-a lungul ultimului deceniu, chestionându-i sensul şi scopul. Voi recurge la definiţia istoricului de arhitectură Peter Blundell Jones pentru înţelesul cel mai comun, perceput de publicul larg şi de sfera politică, şi la definiţia Doinei Petrescu, arhitect şi fondator al atelier d’architecture autogerée (atelier de arhitectură autogestionat), pentru care participarea este proces de proiectare mai inclusiv, o formă de „bricolaj colectiv” (DIY), precum şi la definiţia dată de criticul de artă Claire Bishop, unde participarea este ca legată de arta relaţională. Toate cele trei abordări complementare vor conduce la analiza celei de a doua şi de a treia viniete : Emma in Geneva, Berlin, Munich and Saint Petersburg şi Shabbyshabbys, ambele fiind proiecte participative ale grupului german Raumlabor. La sfârşitul acestei părţi vor fi identificate o serie de legături între „arhitectura vernaculară contemporană” şi „intervenţiile arhitecturale participative”, ţinându-se cont nu doar de formă, ci mai ales de rolul lor social de procese colective de construire.

A treia parte începe cu a patra vinietă: The Cook, the Farmer, his Wife and their Neighbour came around for dinner, o reflecţie pe marginea proiectului pentru grădină şi bucătărie comunitară al artistei Marjetica Potrč, realizat în 2009 la Amsterdam. Aceasta vinietă descrie calităţile elementare ale „arhitecturii vernaculare contemporane” şi ale „intervenţiilor arhitecturale participative”, extrăgându-le analitic din fiecare pe acelea care ar putea caracteriza ceea ce eu numesc „structuri informale”, punând astfel în valoare un proces holistic, dezvoltat pe orizontală între toţi protagoniştii: utilizator, arhitect şi/sau artist, autorităţi locale şi/sau ONG-uri. Acest proces holistic implică un stadiu preliminar când toţi se angajează în proiect şi-l concep în mod colectiv, înaintea oricărei forme de proiect sau fabricare, precum şi un stadiu ultim, post-construcţie, când implicarea tuturor participanţilor rezultă într-o iterare a produsului iniţial.

Partea a patra şi ultima încheie articolul prin aducerea laolaltă a celor trei termeni: „arhitectură vernaculară contemporană”, „intervenţii arhitecturale participative” şi „structuri informale”, prin intermediul unui elogiu al „facerii” ca mijloc de a crea cunoaştere şi de a construi mediul, aşa cum este investigat în lucrările antropologului Tim Ingold şi ale sociologului Richard Sennett. Îl voi extinde la proiectul lui Potrč prin ultima ilustrare scrisă: Passage 56, towards a collective narrative, bazată pe un proiect de producere a hranei în cadrul atelier d’architecture autogérée, şi se va referi la relaţia dintre diferitele scenarii ca mijloace de a transforma mediul construit, nu doar momentan sau prin mecanisme preconstruite, ci prin ceea ce de Certeau defineşte practici improvizate, implicând procese constructive de împărtăşire şi învăţare, de experimentare şi fabricare.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 4 / 2016
Marginalia.
Architectures of Uncertain Margins
Published with the financial support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)