Marginal Theory
Restoring Poiēsis in Architecture

Simina Anamaria Purcaru
PhD Candidate, “Ion Mincu” University of Architecture and Urbanism, Bucharest, Romania

Keywords: theōria; marginal theory; Filarete; Christopher Alexander; poetics; poiēsis

Abstract:

The paper attempts to explore the margins in architecture in terms of theory, not as a theorization of the concept, but as an approach to a marginal theory - marginal, because, although meaningful to architecture in our times, it is still away from the mainstream: the poetics of architecture. There’s no lyric utopianism in it; as a matter of fact, it calls upon the Greek poiēsis as creative process. In this key, the text follows possible contemporary echoes in a critical inquiry of two peculiar architectural writings, arising from different times – the Renaissance and the present – but having a common feature – reinforcing the value of “making”: Filarete’s Trattato di Architettura (around 1464) and Christopher Alexander’s Battle for the Life and Beauty of the Earth (2012). Both writings – “construction diaries” of an ideal citadel and a college campus – address poiēsismimesis and praxis, as creative process, creative interpretation and practical life in the attempt of building living environments. Restoring poiēsis in architecture lies within the act of creation itself, questioning the idea of wholeness and the condition of the architect in relation to partners, beneficiaries and towards profession itself.

Published in sITA volume 4 (2016), pp. 13-24.
Download full article: 01_Purcaru.pdf
* * *

Romanian translation:
Teorie marginală
Restaurarea poiēsis-ului în arhitectură

Marginalia are sonoritatea unui tărâm ambiguu al extremelor şi al limitelor. Interesant, pentru că exact etimologia cuvântului limită deschide perspectiva asupra ceea ce presupune „marginea”: latinescul limes, ca pasaj între două locuri, iar nu ca barieră sau separare. În această notă, încercarea de a regăsi dimensiunea poetică a arhitecturii este circumscrisă de Marginalia: pendulează între istorie, teorie şi critică. Prin angajarea constatărilor istoriei şi însuşirea capacităţii teoriei contemporane a arhitecturii, această abordare construieşte un discurs modern care se adresează unei teme atemporale. Lucrarea de faţă îşi propune să exploreze „marginile” arhitecturii din suprapunerea istoriei, teoriei şi criticii. Scopul nu este o cimentare a conceptului în sine, ci o abordare a ceea ce poate însemna „teoria marginală”. Marginală, pentru că, deşi pertinentă pentru contextul contemporan, ea se află încă în afara mainstream-ului. Dar pe acest tărâm al marginilor, esenţa constă în a depăşi limitele nu ca negare a mainstream-ului, ci ca sporire complementară a acestuia.

Pentru a cuprinde sensul sintagmei „marginal theory” şi a subiectului propus, acest articol necesită o discuţie prealabilă despre semnificaţia esenţială a noţiunii de teorie. Pe de o parte, ceea ce se înţelege în contextul actual prin teorie este, de fapt, rezultatul fuzionării conceptului clasic de theōria şi a noţiunii teoretice împrumutată din ştiinţele exacte. Odată cu Descartes şi Newton, theōria — contemplarea divinităţii prin recunoaşterea ordinii cosmice în cea naturală şi umană, fie ea politică, urbană, arhitecturală sau artistică — virează spre ceea ce va deveni teoria modernă bazată pe raţionalitate, obiectivitate şi demonstraţie. Pe de altă parte, în lumina acestui transfer de semnificaţie al teoriei, se schimbă şi ceea ce se înţelege prin „real”. În mod curent, „real” vizează realitatea pragmatică cotidiană, definită de politică, economie, tehnologie sau, la un nivel mai sofisticat, de ştiinţă. Însă acest sens al noţiunii de real nu este singurul. Este vorba despre dimensiunea reală a vieţii de zi cu zi, la nivel etic, psihosomatic, senzorial, critic sau simbolic.

După cum reiese până acum, accepţia contemporană a conceptului de „real”, împreună cu mutaţia semantică pe care o suferă theōria generează practic caracterul marginal al abordării puse în discuţie. Redescoperirea arhitecturii prin prisma sensului uitat pe care îl au theōria şi „realul”, atât de diferit de concepţia prezentă, împinge discursul spre margini, în Marginalia. Dar, cum tărâmul conţine ideea depăşirii limitelor, această abordare invită la un dialog cu înţelegerea curentă a teoriei şi a arhitecturii, contribuind, eventual, la adâncirea ei, prin propunerea a două puternice exemple de creaţie poetică. Iar poiēsis vizează tocmai acest fapt: provenind din grecescul poiéō, „a face”, „a crea”, poiēsis face referire la ideea procesului, a actului creativ, putând deveni cheia de decodare a scopului arhitecturii.

Lucrarea propune o interogare critică a două scrieri de arhitectură cu un caracter aparte, Trattato di Architettura de Filarete (~1464) şi The Battle for the Life and Beauty of the Earth a lui Christopher Alexander (2012), scrieri care, deşi aparţin unor perioade diferite (Renaşterea şi contextul contemporan), au un puternic punct comun: aflarea dimensiunii poetice a arhitecturii. Prima este un jurnal fictiv de construcţie a oraşului Sforzinda care, în pofida predilecţiei Renaşterii pentru ideal, oferă o perspectivă cât se poate de non-utopică şi de ancorată în realitate. Cea de-a doua este un jurnal propriu-zis de construcţie a unui campus universitar real, construit în decursul anilor 1980 în Japonia, lângă Tokyo, chiar de către autorul cărţii.

Prezentarea acestui binom de scrieri arhitecturale nu se limitează la o simplă comparaţie a părţilor. Bineînţeles că, în primă instanţă, identificarea similitudinilor şi diferenţelor este utilă, însă scopul rămâne trecerea lor prin filtrul problematicii arhitecturii contemporane. Astfel, prin Trattato di Architettura şi The Battle for the Life and Beauty of the Earth, valoarea lui poiēsis este reinstaurată în arhitectură, deschizând astfel calea către un alt fel de teorie, cu un caracter marginal, însă pertinent şi plin de înţeles. Poiēsis, ca proces creativ, se adresează mai multor niveluri ale arhitecturii. În primul rând, la nivel pragmatic, conţine cheia de a armoniza ars mechanica şi ars liberalis, îmbinând cerinţe de execuţie, eficienţă şi economie cu valori estetice, etice şi poetice. În al doilea rând, la nivel moral-etic, poiēsis aminteşte alegoric de virtutea arhitectului, ca artizan şi artist, deprinzând mimesis (interpretarea creativă) şi praxis (viaţă, activitate) împreună cu poiēsis (proces creativ), în scopul realizării unui cadru însufleţit (living environment). Apoi, la nivel deontologic, încapsulează arta raportării la parteneri, la beneficiari, dar şi la meseria în sine, transmiţând bucuria şi însufleţirea actului de a crea. Şi nu în ultimul rând, la nivel filosofic, întruchipează ideea deplinătăţii (wholeness), ca mod armonios de a vedea şi de a pune împreună lucrurile, subliniind astfel caracterul holistic al arhitecturii.

În concluzie, cu toate că accepţia curentă a termenului „teorie” a pierdut esenţa clasicului theōria, o nouă „veche” abordare reuşeşte să apară la marginea arhitecturii, iar mijloacele sale se bazează pe re-găsirea dimensiunii poetice în arhitectură. Etimologic, „marginal” înseamnă „scris pe margine”; fie ca această abordare să devină un comentariu asupra arhitecturii, asupra stării ei actuale, dar şi a devenirii ei.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 4 / 2016
Marginalia.
Architectures of Uncertain Margins
Published with the financial support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)