Learning from Ourselves

Şerban Ţigănaş
Faculty of Architecture and Urban Planning, Technical University of Cluj-Napoca,
President of the Order of Romanian Architects, member of the council of Region II, International Union of Architects

Keywords: planning; open process; public consultation; design failure; temporary construction; Baukultur; Cluj-Napoca

Abstract:

Claiming the need for constant and critical account of the gestures that shape the urban space, the article puts forth a series of Romanian contemporary urbanity realities and general precepts. This permanent questioning is described as a pedagogical learning method, a sine qua non condition for honest comprehension and progress. While “learning from others” means choosing, adjusting and applying foreign models, “learning from ourselves” is an in-house much more intricate trial and error practice, as it deals with the acceptance of failure. Throughout the text, several local urban practices are compared to the Baukultur, a type of necessary planning instrument, that combines design standards with holistic social, environmental, economic visions; through this lens and using several examples, problems of regulations (as not flexible and open ended), participation, decision making (a process lead by politicians with a facultative input by professionals) and finally development are disclosed. Rounding off that urban development is nothing but a continuous learning process, a list of possible matters we can learn from ourselves is provided in the end.

Published in sITA volume 3 (2015), pp. 196-204.
Download full article: 15_Tiganas.pdf
* * *

Romanian translation:
Învăţând de la noi înşine

Articolul alătură câteva realităţi ale urbanităţii contemporane româneşti, precum şi o serie de precepte, semnalând nevoia de permanentă investigare şi evaluare de ansamblu. Această chestionare continuă, ce se traduce prin reflecţie şi învăţare, este descrisă ca o metodă pedagogică, o condiţie sine qua non pentru o înţelegere profundă, fără de care o evoluţie în adevăratul sens al cuvântului nu ar putea exista. Dacă a „învăţa de la alţii” presupune alegerea, ajustarea şi, în final, aplicarea unui model străin, „a învăţa de la noi înşine” e un metodă internă empirică, mult mai complexă şi ce necesită prudenţă, întrucât porneşte de la ideea de acceptare a eşecului. De-a lungul textului, diverse maniere autohtone sunt raportate la Baukultur, un instrument de planificare necesar, ce combină standarde de proiectare cu o viziune holistică socială, economică şi a mediului. Prin această prismă şi folosindu-se de diferite cazuri ce devin pilde, textul aduce în discuţie în mod critic probleme ale stabilirii regulamentelor urbane, a judecării acestora după reguli, a luării deciziilor, pentru ca la final să schiţeze o listă de posibile chestiuni pe care le putem învăţa de la noi înşine.

Textul se deschide prin explicarea noţiunii de urbanitate şi definirea metodei de lucru prin învăţare. Urbanitatea e privită ca un proces într-o permanentă evoluţie, oraşul e un sistem care se informează continuu, croit din schimbări şi din rezistenţa la ele, definit de decalajul între idei, teorie şi practică. Dacă măsurarea acestei distanţe oferă performanţa sistemului, evoluţia este dată de învăţare, descrisă prin două laturi complementare: învăţarea de la alţii, prin modele (aplicarea strategiilor de succes, evitarea greşelilor demonstrate) şi de la noi înşine (metoda învăţării din greşeli).

Seria preceptelor începe cu Baukultur - cultură a construirii - instrument al planificării urbane ce combină viziuni, politici, vederi comune şi oferă o cheie de înţelegere a urbanităţii. Cum se poate evalua cultura construirii în România? „Nevoia de Baukultur” discută despre procesele construirii într-o manieră evoluată, ce îşi are originile în nevoia de a înţelege şi contribui la evoluţia vieţii urbane. Terminologia Baukultur derivă din spaţiul german, şi, în vreme ce Baukunst se referă exclusiv la obiectul construit, cultura construirii îl depăşeşte cu mult, iar responsabilitatea pentru mediul construit ajunge să nu mai aparţină doar experţilor, ci şi societăţii care face parte din el.

„Răzgândiri” pune în lumină problema proiectelor neterminate, abandonate, a discontinuităţii ideilor iniţiale, a rupturilor. Masterplanurile şi proiectele în general nu sunt stabile din cauza propriilor slăbiciuni, sau din cauza speculaţiilor, a profitului, iar discrepanţa între ceea ce e planificat şi ceea ce realizăm că era de fapt necesar creează noţiunea de haos. Uniformitatea excesivă e asociată cu o voinţă centralizată, amintind de comunism, în vreme ce diversitatea prea mare e expresia a unei planificări slabe şi fără substanţă; în mod firesc, echilibrul pare a fi alegerea unei căi de mijloc, prin lecţia învăţată de la noi înşine.

„Primul venit, primul care decide” subliniază importanţa proiectelor deschise, dându-l de exemplu pe Christian de Portzamparc, care oferă o metodă de lucru, nu un remediu universal. În această idee, modernitatea a început să înveţe de la ea însăşi, să devină mai flexibilă. Cu toate acestea, nicio mişcare postmodernă nu a fost suficient de puternică pentru a i se opune în profunzime, iar produsele Mişcării Moderne, deşi criticate, sunt de neînlocuit. Învăţând de aici, se pot folosi astăzi instrumente de a anticipa mişcările, erodarea ideilor, schimbările de comportament?

„A ţine seama de trecut” aduce în discuţie subiectul zonelor protejate, mai precis al noilor proiecte inserate în acest context, ce nu sunt altceva, în viziunea autorului, decât nişte dezvoltări contemporane „sub acoperire”. Regulamentul ar trebui să exprime echilibrul dintre a ţine seama de trecut şi de viitor, întrucât cel ce stabileşte regulile devine un veritabil coautor al proiectelor. Cu toate acestea, reglementările de azi încă încearcă numai să prevină greşelile, impunând termeni geometrici simplişti, care lasă să scape din vedere dialectica trecut-viitor printre limitările impuse de reguli.

„Binele şi răul” exprimă un vechi şi continuu conflict între locuinţa privată şi cea colectivă, cu asocierile de rigoare date de mutaţiile din perioada comunistă. Studiul identifică, pe de altă parte, nevoia de a redefini locuinţa colectivă. Una dintre chestiunile fundamentale este cea a densităţii, iar o problemă ridicată este îndesirea vechilor ansambluri cu noi imobile. Diverse reglementări impuse la Cluj privind densitatea nu includ problema numărului de locuitori, deşi chestiunea urbanităţii ţine şi de densitate, iar densitatea optimă, legată de intimitate şi calitatea vieţii, depinde şi de locuitori, nu numai de construcţii.

„Vocile” ne povestesc despre calitatea proceselor de dezvoltare. În contextul multiplelor problemele ce ţin de reguli, respectarea acestora şi de factorii de decizie, cazurile de bună practică par un hazard. Vocea publicului nu e ascultată, vocile individuale, interesul comunităţii şi cel al investitorilor par divergente. Consultarea publică există, însă lipseşte cultura consultării. În această situaţie, competiţiile ar putea reprezenta un instrument puternic în căutarea calităţii urbane, prin compararea vocilor profesionale.

„Cazuri” prezintă trei exemple de clădiri relevante pentru ilustrarea unor disfuncţii, construite în ultimii cincisprezece ani la Cluj. Acestea creează precedente care amplifică eşecul, în loc să ofere autorităţilor ocazia de a reformula temele viitoarelor proiecte.

„Temporar al tău” descrie fenomenul construcţiilor temporare, mutaţia de la individual către public, de la permanent către tranzitoriu. Germenii acestui fenomen sunt reprezentaţi de Street Delivery, ce a pus bazele conştientizării potenţialului temporar al unui spaţiu, o negociere iniţial eşuată între cetăţeni şi autorităţi, pe urmă pusă în termenii unei competiţii.

La finalul acestui studiu care pune împreună diverse relatări despre urbanitate, precum şi teme specifice legate de eşec şi acceptarea sa, privirea asupra dezvoltării urbane drept process continuu de învăţare devine evidentă. O listă deschisă a chestiunilor pe care le putem învăţa de la noi înşine include nevoia de evaluare continuă, care trebuie să poată accepta greşelile ca pe ceva inevitabil, acceptarea riscurilor, întrucât nu există proiect perfect, sau sigur. Legat de patrimoniu, viitorul trebuie avut în vedere în aceeaşi măsură cu trecutul, iar consultarea publică trebuie să prevadă concluzii parţiale şi secvenţe de decizii, pentru a evita răspunsuri întârziate. Ca instrumente de lucru, competiţiile oferă posibilitatea comparării vocilor specialiştilor, iar construcţiile temporare reprezintă o unealtă perfecta de testarea spaţiilor publice.

Articolul se încheie cu o revenire la Baukultur, întrucât lecţiile care se desprind din acesta sunt perfectarea mecanismului participativ, a dezbaterii profesionale la momentul oportun, înainte de contractarea lucrărilor. Se vede necesară elaborarea propriilor instrumente pentru o cultură a construirii neaoşă avansată, purtând în minte faptul că dezvoltarea urbană e un proces continuu de învăţare.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 3 / 2015
De Urbanitate.
Tales of Urban Lives and Spaces
Published with the financial support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)