The City as Collaborative Field.
Tackling Informal Spatial Practices in Bucharest

Tudor Elian
PhD student, “Ion Mincu” University of Architecture and Urbanism, Bucharest

Keywords: Bucharest; informal spatial practices; self-regulated urbanism; bricolage; planned local collaboration

Abstract:

The urban design practices of the past few decades have relied almost entirely on generic desires, projects and tools. With the globalization of urban visions and behaviours, it seems that authentically local specificities persist and thrive sometimes more in those cities which still rely in one way or another on unplanned processes. Such is the case of most Bucharest city.

Both the concept of urbanity and the behaviour it infers towards the other, the collective and the city itself seem to compete with the type of local spontaneous urban practices specific to informal urbanism. Born from the need to cope with the (post)communist condition, these improvised, diverse and very lively practices seem to denote a divergent culture.

But are these spontaneous behaviours the only ways of coping with both the past and the present in the here and now? Or are they also the emerging signs of a new vernacular, of a new tradition that is, of a culture that shifts over time to result eventually in more coherent behaviours? Is the bricoleur – the main actor of this spontaneous city – introducing a local blend of urbanity and should this alternative path be repressed, ignored or included in the way we think of our cities today and in the future?

Published in sITA volume 3 (2015), pp. 183-195.
Download full article: 14_Elian.pdf
* * *

Romanian translation:
Oraşul ca spaţiu al colaborării – Abordări ale practicilor urbane informale în Bucureşti

Articolul îşi propune să analizeze rolul pe care îl joacă, în oraşele contemporane, practicile spaţiale informale în definirea unei relaţii personale (a cetăţenilor) şi profesionale (a celor implicaţi în planificarea urbană) cu oraşul ca mediu concret de viaţă.

Restrângând analiza la cazul particular al Bucureştiului, ca exemplu grăitor pentru contextul social-politic al ţărilor post-comuniste şi pentru urbanismul auto-reglementat specific Balcanilor, articolul se ocupă cu precădere de bricolajul la scară urbană şi de modificarea creativă a cadrului urban de către cetăţeni. Ambele sunt privite ca forme de asumare şi revendicare inconştientă a oraşului de către cetăţeni dar şi ca privatizare extremă a spaţiului public. În raport cu acestea, aparenta lipsă de viziune şi de coerenţă a măsurilor administraţiei locale precum şi absenţa unui consens la scară mai largă asupra semnificaţiei interesului public conduc la o urbanizare aleatorie şi provizorie care produce coexistenţe, suprapuneri sau conflicte între „straturile” oraşului.

Realitatea produsă de această stare incertă, amestecată şi dezordonată, poate fi adesea deranjantă. Dar tocmai diversitatea ei, dezordonată dar vie şi autentică, bazată pe negocieri la scară mică şi pe înţelegeri nerostite, înţelegeri de care administraţia şi proiectarea urbană nu sunt capabile încă, ar putea să conducă la o raportare locală mai eficientă la mediul urban. Citind oraşul contemporan prin lentila urbanismului auto-reglementat, am putea desluşi, mai bine decât din planurile oficiale de amenajare şi dezvoltare urbane, urbanitatea locală a Bucureştiului. Aceasta poate fi definită ca un construct cultural care îmbină normele de comportament în oraş cu conceptualizarea cultă a acestuia de către profesioniştii care îl plăsmuiesc în baza unor idealuri, cu configuraţiile, la diverse scări, care decurg din simpla trăire a oraşului, şi cu comportamentele sale informale, ecouri ale unor idealuri individuale sau colective. Deşi pot părea, la o primă vedere, acţiuni minore, toate aceste practici care se repetă în timp şi în spaţiu dezvăluie, luate împreună, micile gesturi, obiceiuri şi ritualuri ale locuitorilor, pe care proiectarea tinde să le uite şi care formează viaţa concretă şi cotidiană a oraşului.

Analiza noastră a încercat să ordoneze marea diversitate a acestor fenomene informale în câteva categorii: economii informale, care generează profit dincolo de spaţiile şi regulile oficial desemnate pentru activităţile economice; deturnări şi utilizări creative ale spaţiului urban fără amenajări suplimentare; intervenţii improvizate în spaţii deja amenajate, dar de la care se doreşte mai mult; acţiuni de tip „gherilă” sau de artă neconvenţională în spaţiul public; activări temporare de tip pop-up care propun noi utilizări ale spaţiilor existente; iniţiative civice de îmbunătăţire a oraşului; squatting-ul ca formă de rezistenţă, de protest şi supravieţuire.

În faţa prezenţei aproape covârşitoare a unor asemenea fenomene, administraţia şi proiectarea urbană ar putea adopta o viziune „contextualist critică”, prin care să îşi construiască mereu noi şi noi abordări ale oraşului, viziuni mai clare dar şi mai flexibile, unelte adaptate situaţiilor precise, cu deschidere către oraşul informal. Ar putea apărea astfel o serie de interacţiuni cu urbanismul auto-reglementat, caracterizate de următoarele trei tipuri de atitudini: pasive (recunoaşterea existenţei practicilor informale; tolerarea, acceptarea sau aprecierea lor ca fenomen urban; sau înţelegerea lor prin investigarea formelor, uneltelor sau motivelor lor); reactive (reprimarea practicilor informale sau controlarea lor prin oferirea de alternative, stimulente, norme, limitări sau sancţiuni); constructive (imitarea sau formalizarea nefiltrată a practicilor informale prin instrumente ale urbanismului clasic; înţelegerea şi preluarea cultivată a instrumentelor sau raţiunilor acestor practici în contexte şi cazuri similare; medierea între cetăţeni şi instituţiile îndrituite să rezolve situaţia la care au reacţionat aceştia etc.); sau, în fine, încurajarea creşterii capacităţii comunităţilor locale, ajutându-le să se adune în jurul unor interese comune şi să îmbunătăţească împreună mediul lor. Conflictul, până la urmă firesc, dintre oraşul proiectat şi cel informal poate fi folosit în mod creator dacă bricoleur-ul urban e ajutat să evolueze, dacă proiectarea se deschide înţelegerii şi absorbţiei practicilor sale spontane, dacă, pentru a cultiva o „cetăţenie implicată”, se încurajează un dialog în care să fie antrenaţi, de asemenea, investitorii şi ONG-urile locale.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 3 / 2015
De Urbanitate.
Tales of Urban Lives and Spaces
Published with the financial support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)