Urbanity and the Right to Difference

Ileana Apostol
Nethood, Switzerland

Keywords: right to the city; difference; engagement; urban commons; civility

Abstract:

After The Urban Revolution (1970), the following book written by Henri Lefebvre and published at Gallimard was The Differentialist Manifesto. He wrote this Manifesto with the conviction that the world of difference is another manner of thinking, acting and living, and later on he elaborated on the right to difference as a condition to provide the right to centrality in the city. To build an understanding of Lefebvre's dialectical thinking requires, nevertheless, explorations of his writings across their continuum. Thus I bridge in this essay the insights of these two crucial works, which form the basis of my argument for affirming differences without exclusion within an ideal of civil urbanity.

This theoretical journey was inspired by the ongoing political processes regarding the conception and implementation of collective forms of housing, workspace and living in Zurich, Switzerland. As they hint at the social role of spatial designers as citizen-activists, I suggest further that their civic presence and their role as communication vessels have the potential to revive the relevance of the spatial design professions.

Published in sITA volume 3 (2015), pp. 160-173.
Download full article: 12_Apostol.pdf
* * *

Romanian translation:
Urbanitatea şi dreptul la diferenţă

Evenimentele care au urmat tragicului accident din 30 octombrie 2015 de la clubul bucureştean Colectiv generează un context politic şi urban care facilitează abordarea acestui text filtrată prin experienţa personală. La révolution urbaine şi Le manifeste différentialiste sunt două cărţi de referinţă publicate la Paris în 1970 de Henri Lefebvre, filozof şi urbanist care a fost implicat direct în protestele de stradă din mai 1968 din Franţa. La révolution urbaine aduce pe ordinea de zi subiectul urban atât ca localizare, cât şi ca scop al organizării politice. Reconceptualizarea sa este absolut necesară, nu doar pentru că urbanizarea a devenit un proces de proporţii la scară mondială, dar şi pentru că ea este o precondiţie politică întru înţelegerea naturii societăţii în sine. Ca urmare, Le manifeste différentialiste anunţă eşecul politic al societăţii capitaliste, cauzat la nivel urban de impunerea unei ordini spaţiale abstracte, care este deconectată de felul în care cetăţenii trăiesc social şi emoţional viaţa cotidiană. Ca alternative, Lefebvre promovează gândirea diferenţialistă, care este capabilă să ofere deschiderea necesară spre inventarea şi crearea continuă a unor spaţialităţi adaptate. Aşadar nu este vorba despre manifestul unei mişcări politice noi, ci dimpotrivă: fără a declara o poziţie politică, o parte din transformarea revoluţionară a societăţii se poate realiza prin reintegrarea sensibilului în gândire şi în conştiinţă, în timp ce diferenţele sunt susţinute şi chiar accentuate în cadrul unui ideal de urbanitate civilă.

În articol sugerez că aceasta transformare a fost iniţiată la Bucureşti, prin suferinţa resimţită la nivelul societăţii provocată de pierderea vieţilor unor tineri nevinovaţi, dar cauzată de mai mult de două decenii de eşecuri ale încercărilor repetate de reparare a unui sistem politic care în societăţi capitaliste cu tradiţie era deja considerat ca fiind incurabil. Câteva acţiuni civice au izvorât din această criză politică şi sunt îndreptate spre împlinirea de bunuri colective pe termen lung; ceea ce va aduce viitorul ramâne însă de trăit. Cert este că posibilităţile viitorului sunt strâns legate de acţiunile şi practica socială din prezent.

Henri Lefebvre a atras atenţia asupra faptului că efortul politic necesar pentru dobândirea dreptului la diferenţă este unul continuu, căci acest drept nu este unul abstract care se poate valida legal, aşa cum este dreptul la proprietate, spre exemplu, ci este justificat doar prin conţinutul său care trebuie reinventat in permanenţă. Aşadar, într-a doua parte a lucrării prezint o faţetă a urbaniţătii oraşului elveţian Zürich, realizată prin străduinţa continuă de a păstra dreptul la diferenţa şi având consecinţa producerii spaţiului urban diferenţial. În particular, descriu trei proiecte urbane care ilustrează mişcarea de dezvoltare a spaţiilor colective rezidenţiale şi de activităţi, numite „cooperativele tinere” (în sensul de „recente”), care sunt materializări alternative ale spaţiului social şi care doresc să catalizeze transformarea urbană în contextul lor imediat.

Cum a început povestea acestor proiecte urbane? În Zürich, la începutul anilor 1980, au fost proteste de stradă care au durat doi ani, prin care tinerii cereau să fie reprezentaţi în spaţiul urban. După alţi cinci ani de deliberări şi negocieri cu autorităţile publice în cadrul unor procese participative, construcţiile unei foste fabrici de pe teritoriul oraşului au fost desemnate să adăpostească un centru cultural alternativ pentru tineret, căruia i s-au alocat fonduri de funcţionare din bugetul public. În acest centru cultural, în efervescenţa şi entuziasmul create de un nou început, au fost organizate primele reuniuni publice pentru discutarea posibilităţilor de realizare în practică a unor noi forme de locuire în oraş. Inspiraţia venea din viziunea de a crea „o civilizaţie nouă mai presus de muncă” şi printre obiective erau complementaritatea muncii salarizate cu cea casnică, pe care societatea noastră nu o remunerează, solidaritatea colectivă care este compensatorie în situaţii de criză, conectarea proiectelor locale la proximitate, fie că aceasta înseamnă vecinătate, cartier, oraş sau teritoriu agricol şi în general, prin grija pentru mediu şi integrarea armonioasă a sistemelor urbane într-un întreg natural.

Incapacitatea statului de a furniza soluţii social-democratice in Elveţia era deja o certitudine în urma cu trei decenii, aşa încât societatea civilă devenea actorul urban care ar fi putut realiza astfel de proiecte, funcţionând în sistemul de economie de piaţă existent. Practica acestui actor urban format dintr-o multitudine de grupuri sociale avea să fie condusă de ceea a fost numit the New Commons, ori reinventarea muncii cu folos în cadrul sferei sociale. Sau altfel spus: dacă tot ne întâlnim şi ne simţim bine împreună, de ce să nu imaginăm şi să realizam proiecte concrete, care să dureze şi peste ani sa devină exemple de urmat? Este un mod de a face să rodească seminţele spaţiului diferenţial, care există deja latente în spaţiul urban abstract al societăţii contemporane.

În general, proiectele de dezvoltare urbană se întind vreme de un deceniu, până la realizarea unui ansamblu construit, dar participarea la viaţa comunitară are loc în permanenţă. O astfel de cooperativă urbană are un număr mult mai mare de participanţi decât cei care vor beneficia direct de spaţiile construite, fie ei locatari, servicii sau spaţii comerciale, care se preocupă în mod constant de dezvoltarea de noi modele arhitecturale, organizaţionale, urbane, de adaptare la mediu şi de integrare în economie, pentru a crea un fel de nuclee urbane de rezistenţă pe timp de criză. Un simplu exemplu sunt legăturile cu spaţiul rural, care se manifestă prin accesul direct la produsele fermierilor, dar şi prin alocarea unei perioade de timp de munca la fermă. Apoi principiile de flexibilitate si modularitate se regăsesc în partiurile arhitecturale, care oferă diverse opţiuni de viaţă privată şi colectivă. Mai mult, eforturi de cercetare, conceptuală dar şi pragmatică, şi consultare cu publicul sunt în slujba imaginării unor noi stiluri de viaţă colectivă urbană.

În aceste procese politice deliberative şi participative sunt implicaţi, bineînţeles, arhitecţi, urbanişti sau artişti, care au roluri foarte importante, pe de-o parte în transferul de informaţie profesională, şi pe de altă parte în organizarea colaborărilor în grup şi a celor care au o ţintă de realizare pe termen lung. Odată ce aceste grupuri de lucru din sfera socială sunt formate, urmează necesitatea localizării spaţiului social specific lor în ţesutul urban. De aceea, închei prin exprimarea convingerii mele că, pe lângă simpla prezenţă activă în viaţa civică, împlinirea acestor roluri în sfera socială poate să revigoreze profesia arhitecturală şi urbanistică, dacă profesioniştii îşi vor întrebuinţa cunoştinţele şi experienţa cu pragmatism si sensibilitate, în strădania de a dobândi dreptul la diferenţă, având drept consecinţă generarea unei urbanităţi civile.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 3 / 2015
De Urbanitate.
Tales of Urban Lives and Spaces
Published with the financial support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)