Reyner Banham and Aldo Rossi. Two Possible Urban Images of the “Second Machine Age”

Alioscia Mozzato
IUAV University of Venice, Department of Architecture and Arts

Keywords: Reyner Banham; Aldo Rossi; Pop Art; Scuola di Venezia; post-modernity

Abstract:

Los Angeles. The Architecture of Four Ecologies was published in 1971. Reyner Banham's reflections are not the only considerations that describe the change in thinking about architecture and the city in the years that marked a turning point between modernism and postmodernism. In 1966, Aldo Rossi published L'architettura della città, outlining a further possible critical reading of the “urban.”

Reyner Banham traced the lines of a Pop aesthetic that finds its applications and its theoretical foundations in art, outlining, albeit through critical naivety or ideological adherence to capitalist consumerism, a Zeitgeist of the “Pop age.” Aldo Rossi structured theoretical assumptions attributable to the reflections made by Ernesto N. Roger, Giuseppe Samonà and the Scuola di Venezia, with the aim to establish “continuity” between modernity and post-modernity through an indissoluble relationship between “history” and “form.”

Considering the urban as a “work of art” comprised of different artistic manifestations, the two texts can be interpreted as two analytical and operating paradigms which formalize concepts and principles of two different cultural milieu of the “Second Machine Age.”

Published in sITA volume 3 (2015), pp. 64-80.
Download full article: 05_Mozzato.pdf
* * *

Romanian translation:
Reyner Banham şi Aldo Rossi. Două posibile imagini urbane ale „celei de-a doua epoci a maşinii”

Los Angeles: The Architecture of Four Ecologies (1971) de Reyner Banham şi L’architettura della città (1966) de Aldo Rossi sunt considerate esenţiale pentru înţelegerea fenomenului schimbării de paradigmă în teoria urbanistică şi de arhitectură din anii 1960.

Dacă Reyner Banham scoate în evidenţă principiile teoretice şi estetice ale culturii Pop, din textul lui Aldo Rossi nu reiese un grad similar de generalizare, dar transpare moştenirea culturală a cercetărilor privind relaţia dintre oraş si arhitectură, desfăşurate în Italia în perioada respectivă, între Milano şi Veneţia.

Printr-o monografie inovatoare a oraşului Los Angeles, Reyner Bahnam descrie estetica Pop ca datorându-şi substratul teoretic şi implementările sale artei, subliniind trăsăturile definitorii ale unei adevărate revoluţii culturale. Forma unui oraş este expresia noului fenomen social, economic şi antropologic al culturii Pop, al cărui epicentru rezidă în imaginea şi în consumul manifestărilor sale. Banham detaliază acest principiu prin două concepte ce însumează o întreagă estetică: „imageability” (abilitatea unui cuvânt de a genera o imagine mintală) şi „expandability” (extensibilitate).

Natura „consumabilităţii” şi în consecinţă a „efemerităţii” determină căutarea unor mecanisme de comunicare şi formare care să permită recunoaşterea imediată, independentă de orice subînţelesuri, producând obiecte ce sunt de fapt mesaje. Negarea oricărui mecanism metaforic în interpretarea simbolică a imaginii anulează distanţa dintre „semn” şi „semnificaţie”, transformând „semnul” în „semnal” şi forma în mesaj.

Los Angeles este oraşul prezentului imediat, ce se referă la o „imaginaţie colectivă” formată prin visurile şi aspiraţiile culturii difuzate la scară largă. Logica formei poate fi atribuită exclusiv justificărilor semantice, determinând preponderenţa ornamentului asupra structurii. Arhitectura devine design, oraşul este un mare „artefact”, un manifest al „poeticii etichetei”, expresia unei intenţii estetice axate pe producţia de imagini.

Cartea lui Aldo Rossi identifică ipoteze teoretice generate de observaţiile lui Ernesto N. Rogers în revista Casabella-continuità şi de unele studii întreprinse de Giuseppe Samonà şi Scuola di Venezia. Intenţia este de a institui o continuitate între modernitate şi post-modernitate printr-o relaţie inseparabilă între „istorie” şi „formă”.

Plecând de la ipoteza că faptele istorice sunt rezultatul unui proces, dezbaterea formală despre arhitectură şi oraş este concepută ca o construcţie de-a lungul timpului. În acest proces, „arhetipul” devine un termen logic, permanent şi complex care precedă forma şi o constituie. Arhetipul este ceea ce se apropie de idee – înţeleasă ca esenţă a lucrurilor – ceea ce dăinuie şi rămâne constant de-a lungul timpului.

Prin persistenţa faptelor urbane – ce se manifestă fizic prin monumenteAldo Rossi subliniază principiile „metodei istorice”, ce permite înţelegerea justificărilor morfologice ale fenomenelor urbane şi a semnificaţiilor lor. Arhitectura este semnul unui limbaj urban exprimat prin coduri semantice ale memoriei istorice ale locus-ului şi transmite „sufletul oraşului” prin intermediul formei imaginilor sale.

Semnul devine simbol şi foloseşte metodele retorice ale metaforei pentru a dezvălui principii şi idei. Adevărata cunoaştere a ansamblului materialelor istorice, antropologice şi sociale, ca o condiţie necesară pentru design, poate avea loc doar prin îndepărtarea limitărilor incerte ale experienţei senzoriale astfel încât să se permită perceperea dimensiunii mitologice, singura care poate admite o viziune a conceptelor pure.

Diferenţele incontestabile ce pot fi identificate în analiza abordărilor teoretice adoptate de cei doi autori pot fi atribuite atât inevitabilelor diferenţe geografice şi culturale la care fac referinţă, cât şi unei variabile adeziuni necondiţionate la transformările sociale şi economice ale societăţii capitaliste din perioada respectivă. Este oricum posibil să se identifice o convergenţă a problematicilor tratate legată pe de-o parte de dorinţa de a depăşi ipotezele teoretice ale Mişcării Moderne şi pe de alta de ipoteza teoretică de a-şi dori lectura oraşului ca „operă de artă”.

Această ultimă problemă vizează statutul epistemologic al artei – deşi recunoscut, de cele mai multe ori este subevaluat – care, referitor la oraş, permite ca orizontul analitic şi posibil de interpretat al fenomenului urban şi al conceptului prezent de urbanitate să fie extins.

Sensul urbanităţii implică un set variat de probleme referitoare la oraş, legate atât de cultura sa demografică, urbană şi de structura socială, cât şi de subiecte culturale. Ambele atitudini teoretice ale lui Rossi şi Banham denotă că problema culturală a oraşului este puternic legată de forma fenomenului analizat. Cunoaşterea acestui fenomen poate avea loc printr-o interpretare a stilului său artistic. Concepte, idei şi imagini date de forma oraşului exprimă – aşadar descriu – logica culturală a fenomenului urban. Deşi într-adevăr cultura influenţează gândirea şi determină acţiuni, „arta” oraşului, ca expresie a unei anumite culturi, permite o înţelegere a justificării intime ale tipului social, antropologic, politic şi economic de relaţie într-o anumită formă de aşezare.

Printr-o comparaţie critică a celor două texte (ale lui Rossi, respectiv Banham), scopul lucrării este de a contribui la studiul problemelor culturale legate de conceptul de urbanitate care, percepând forma urbană ca operă de artă. Ea dezvăluie lecturi suplimentare şi instrumente operaţionale pentru înţelegerea şi proiectarea oraşului în cadrul civilizaţiei „celei de-a doua epoci a maşinii”.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 3 / 2015
De Urbanitate.
Tales of Urban Lives and Spaces
Published with the financial support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)