Professor Alifanti’s Notebooks

Ana Maria Zahariade
Professor, PhD, “Ion Mincu” University of Architecture and Urbanism, Bucharest
Radu Ponta
Lecturer, PhD, “Ion Mincu” University of Architecture and Urbanism, Bucharest

Keywords: notebooks; design theory; drawing; architecture under Communism

Abstract:

We have the unique opportunity of looking into several unpublished, hard to classify documents: forty notebooks witnessing the life story of Professor Mircea Alifanti (1914-1999), one of the most remarkable architects and, paradoxically, one of the most inconspicuous professionals of the communist era. We knew about them. They were almost a legend... We are grateful to the Florian family, the professor’s heirs, for making them available to us with such gracious generosity.

On the occasion of Professor Mircea Alifanti’s Centennial, the article tries to delineate the architect within his epoch and place, by means of his forty notebooks – novel documents that the professor’s heirs had the gracious generosity to make available to us. He was one of the most remarkable architects of the communist era, he understood, theorised and taught architecture and the architectural project in a unique way, in times when local modernity was dictated by the party ideology, when the professional discourse was almost absent.

We shall illustrate his stance with two moments: the design for the Baia Mare Prefecture and his withdrawal from the professional scene.

More is known about the former: it was published, it was the object of study trips, of his colleagues’ amazement, since the building represented, an unusually critical design, for which the notebooks provide new information. Little is known of the final moment of his professional career; those who know about it are reluctant to talk, since his unusual withdrawal spotlights the embarrassing issue of a collective guilt. Yet, these moments are essential to describe him; both speak of an unusual understanding of the profession; both are exemplary within the Romanian professional milieu of the time and, we dare say, in the modern European context as well.

Published in sITA volume 2 (2014), pp. 163-187.
Download full article: 08_Zahariade_Ponta.pdf
* * *

Romanian translation:
Caietele profesorului Alifanti

Avem şansa rară de a consulta o serie de documente inedite şi greu încadrabile: patruzeci de caiete care însoţesc existenţa unuia dintre arhitecţii cei mai interesanţi şi, paradoxal, cei mai puţin vizibili ai perioadei comuniste, profesorul Mircea Alifanti (1914-1999). Se ştia despre ele; erau un fel de legendă. Suntem recunoscători familiei Florian, moştenitorii profesorului, pentru a ni le fi pus la dispoziţie cu distinsă generozitate.

Caietele profesorului Alifanti nu sunt chiar un jurnal în sensul comun al cuvântului; nu au periodicitatea banală a însemnărilor zilnice, deşi îl însoţesc pe autor de-a lungul vieţii. Nu sunt nici memorii, pentru că nu comentează sistematic întâmplările exterioare, deşi multe se deduc cu uşurinţă şi mărturisesc o dramă, nu numai individuală. Aşa cum nu sunt nici caiete de studiu, pur şi simplu. Dar îi sunt vital necesare. Ele sunt consemnarea, discontinuă dar sistematică, a unui consum intelectual, artistic, profesional şi uman, tulburător prin intensitatea lui, în care lumea exterioară (cu tot ce poate presupune ea: eveniment, pictură, muzică, literatură, fotografie, dragoste, banalitate cotidiană...) se reflectă selectiv dar semnificativ, uneori cu distanţă analitică, alteori cu amărăciune, alteori cu contorsionare chinuită. Se îmbogăţesc reflexiv pe parcurs, lăsând să curgă adnotări şi digresiuni pe marginea cărţilor citite (beletristică, arhitectură, artă), comentarii la muzica pe care o asculta pasionat, descrierea circumstanţelor pe care le trăia cu vulnerabilitate de depresiv dar şi cu pasiune; încăpăţânate şi adesea chinuitoare retrospecţii alături de amuzante colecţii de inepţii. Cu timpul, caietele îi devin partenerul de dialog într-o însingurare impusă şi autoimpusă din ce în ce mai mare, pentru a fi înlocuite definitiv în anii 1980 de caietele de desen, necercetate încă.

Sunt tulburătoare şi admirabile artistic. Desene uimitoare (tehnice, artistice sau crochiuri), texte, sofisticate grafisme personale, colaje, citate – toate intră într-un întreg complicat dar coerent. Sunt spectacolul fascinant al (auto)construcţiei culturale a unui arhitect care avea mari pretenţii de la el şi de la meserie, şi care se poziţionează în răspăr cu epoca, cu amărăciune şi dezamăgire, cu teamă dar nu fără curaj. Într-un fel se investighează microscopic, anxios şi pervers chiar. Se cunoaşte şi “se colecţionează” în aceste caiete – rodul unei pasiuni de colecţionar pe care şi-o recunoaşte ca trăsătură.

Ne asumăm datoria de a-i dezvălui complet personalitatea artistică printr-o viitoare monografie, dar spaţiul acestui articol ne permite doar să-l schiţăm pe arhitectul-profesor, în raport în timpul şi locul său. În ultimă instanţă, este vorba de felul în care Mircea Alifanti a înţeles proiectul, arhitectura şi transmisia ei într-un timp general în care modernismul încerca încă să-şi rezolve intersecţia/relaţia cu tradiţia clasică, şi într-un timp local în care modernitatea era dirijată de ideologia de moment a partidului, iar discursul profesional era diluat până la dispariţie şi, în orice caz, “tipizat” peste măsură. Este vorba despre insolitul acestui arhitect care îşi punea întrebări “universale”, într-un context local constrânsă de clişeele unui luminos diktat, un context în care majoritatea se încadrau. De altfel, şi el s-a încadrat într-o mare măsură, dar i-a şi rămas exterior, într-o duplicitate conştientizată şi greu de suportat. Pentru că arhitectul şi profesorul Mircea Alifanti a trăit şi lucrat pe o scenă unde gândirea liberă, gândirea critică, intra sub mască. Noi o vom consemna însă, aşa cum ne-o redau caietele, nu doar ca simplă mărturie literară despre un loc deja comun, ci ca poziţie activă, ca atitudine care se reflectă atât în proiect cât şi în opţiunile de viaţă. O vom ilustra prin două momente: proiectul prefecturii de la Baia Mare (terminată în 1969) şi “renunţarea” la arhitectură (odată cu începutul “marilor lucrări” ale lui Ceauşescu în 1977). Despre primul se ştie mai mult, a fost publicat şi a făcut obiectul vizitelor de studii, al uimirii şi admiraţiei colegilor (dar şi al insinuărilor). Nu mai puţin, articolul reciteşte proiectul prin prisma notelor din caiete pentru a scoate în evidenţă un demers teoretic singular în istoria arhiteturii româneşti postbelice. Despre momentul ultim al existenţei sale profesionale se ştie însă mai puţin; sau dacă se ştie, nu se vorbeşte, pentru că subiectul atinge o deranjantă complicitate colectivă.

Aceste momente, care structurează articolul, sunt esenţiale pentru a-l caracteriza pe profesorul Alifanti, prin prezentarea unui demers proiectual singulare la vremea respectivă, dar şi prin afirmarea unei poziţii unice faţă de etica arhitecturii. Ambele vorbesc despre o înţelegere a profesiunii care ieşea din tiparele uzuale; ambele sunt exemplare în contextul românesc al vremii şi, credem noi, în contextul modern european de asemenea.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 2 / 2014
Indigenous Aliens.
Mediators of Architectural Modernity
Published with the financial support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)