“…the city as a part of nature and concrete as a kind of earth”
Japanese Architecture Meets 1960s–1980s Romanian Modernism

Ioana C. Popovici
PhD student, associate tutor, School of Architecture, Design and Environment, University of Plymouth

Keywords: Japanese architecture; Romanian architecture; modernism; metabolism; post-modernism; lyrical functionalism

Abstract:

In May 1985, Kisho Kurokawa alighted in Bucharest for the opening of his eponymous exhibition of architecture and design. Comparable only to Kenzo Tange in terms of media representation and professional appeal, Kurokawa’s visit was the pinnacle of nearly 15 years of constantly rising fascination with Japanese architecture. Published in Arhitectura somewhat regularly since 1972, the projects, completed works and excerpts from the theoretical writings of prominent Japanese architects - Kenzo Tange, Arata Isozaki, Kisho Kurokawa - had enthralled the Romanian professional audience.

Here was an architectural culture of undeniable otherness, but an otherness perceived as kindred in spirit and desiderata. This alien discourse was incontrovertibly modern, though based on a reinvention of the traditional vernacular which conferred it an aura of cultural specificity. It deployed advanced technology to drive urban planning and architecture to unprecedented feats of conception and construction - cities on the sea, arboreal towns for millions of dwellers - yet worked metabolically, and prized symbolism and humanity above all else. It was, in a word, inspirational.

This paper traces the dissemination of Japanese architectural discourse in the context of Romanian modernism, facilitated by Arhitectura magazine, focusing on lyrical functionalism (late 1960s and early 1970s), and the post-modern aesthetics of the 1980s.

Published in sITA volume 2 (2014), pp. 116-139.
Download full article: 06_Popovici.pdf
* * *

Romanian translation:
“…oraşul ca parte din natură şi betonul ca un soi de pământ”
Arhitectura japoneză şi modernismul românesc al anilor 1960 – 1980

În mai 1985, Kisho Kurokawa ateriza la Bucureşti pentru vernisajul expoziţiei eponime de arhitectură şi design. Comparabil numai cu Kenzo Tange în ce priveşte prezenţa mediatică şi aprecierea în mediul arhitectural, vizita lui Kurokawa încununa aproape cincisprezece ani de admiraţie mereu crescândă pentru arhitectura japoneză. Publicate în Arhitectura cu oarecare regularitate din 1972, proiectele, realizările şi extrasele din scrierile teoretice ale arhitecţilor japonezi renumiţi - Kenzo Tange, Arata Isozaki, Kisho Kurokawa – au suscitat interesul audienţei profesionale româneşti.

Cultura arhitecturală japoneză se situa sub semnul unei alterităţi de netăgăduit, familiara însă ca spirit şi deziderate. Acest discurs străin era indubitabil modern, deşi se baza pe o reinventare a tradiţionalului vernacular care îi conferea o aură de specificitate culturală. Folosea tehnologia avansată pentru a împinge planificarea urbana şi arhitectura spre reuşite conceptuale şi constructive fără precedent - oraşe marine pentru milioane de locuitori - dar opera metabolic, preţuind simbolismul şi umanitatea. Începând cu anii 1960, odată cu relaxarea cenzurii fluxului de informaţie culturală accesibilă publicului român, Arhitectura a avut un rol esenţial atât în diseminarea ultimelor tendinţe internaţionale în arhitectură, cât şi în traducerea acestora într-o variantă românească.

Studiul de faţă examinează răspândirea, mediată de Arhitectura, a discursului arhitectural japonez în contextul modernismului românesc (funcţionalismul liric, ’60-’70, post-modernismul anilor 1980), sprijinindu-se pe trei surse teoretice esenţiale: Filosofia Simbiozei, reunind texte scrise de Kurokawa, 1960-91; Şcoli Naţionale în Arhitectură, Mircea Lupu, 1977; şi Arhitectura, a cărei decriptare a arhitecturii japoneze printr-o perspectivă românească a facilitat distribuţia unor noi direcţii conceptuale, şi germinarea lor în practica de arhitectură.

Prezentul articol contribuie la eforturile de reabilitare a discursului modernist, reductiv înţeles ca monolitic, autoritar şi limitant în ce priveşte nuanţele geo-culturale. În perioada investigată, arhitectura japoneză şi cele doua curente arhitecturale româneşti analizate au reprezentat contextualizări locale – sau vernacularizări – ale discursului modern internaţional. Mai mult, studiul urmăreşte să pună în lumină influenţa subtilă, încă nedocumentată, a arhitecturii japoneze asupra unei mentalităţi profesionale româneşti animate de crearea unei arhitecturi contemporane cu un puternic specific local.

Pe baza unui context de dezvoltare similar (ampla restructurare politico-economică şi socială după cel de-al doilea război mondial, industrializare rapidă la scară naţională etc.), şi a unei predispoziţii asemănătoare pentru valorificarea modernă a tradiţiei şi configurarea contemporană a cadrului de viaţă urban, arhitectura românească a descoperit în cea japoneză un model stimulant şi ne-competitiv. Redefinirea unei identităţi locale destul de puternice pentru a contextualiza discursul modernist vestic, dar şi pentru a-l provoca la dialog pe picior de egalitate, reiese din textele studiate ca fiind ţelul comun celor două culturi arhitecturale. Discursul japonez putea servi drept mentor/ghid pentru redefinirea şi afirmarea modernă a unei arhitecturi româneşti “naţionale”, fara a se substitui însa modelului vestic. Statutul de mediu arhitectural “periferic” nu numai că a facilitat interferenţe discursive între România şi Japonia, dar a şi demonstrat, cel puţin în cazul Japoniei, că aceste reconsiderări periferice au jucat un rol important în deschiderea sistemului centripet al gândirii arhitecturale vestice spre includerea unor sisteme de valori culturale fundamental diferite.

În efortul de afirmare politică şi economică, România şi Japonia au lansat, în perioada studiată, politici culturale de anvergură bazate pe definirea şi afirmarea identităţii naţionale. Însă receptivitatea arhitecţilor români la mesajul arhitecturii japoneze provenea şi dintr-un sincer deziderat de a traduce proiectul modernist într-o cheie locală. Mai mult, strania familiaritate a alterităţii culturale japoneze explică de ce o gândire similară în ce priveşte abordarea unei arhitecturi moderne bazate pe trăsăturile spaţialităţii tradiţionale a putut avea rezultate atât de diferite. Deşi arhitecţi din ambele ţări îşi concentrau căutările teoretice şi practice asupra caracteristicilor aformale ale sensibilităţii culturale proprii (lirismul, tensiunea şi contrastul, dramatismul, sinteza între metaforicitate şi realism), materializările formale au fost cât se poate de diferite ca estetică şi eficienţă.

Arhitectura lui Kenzo Tange a exercitat o influenţă subtilă, dar considerabilă asupra modernismului românesc aflat în căutarea unei voci proprii. Văzut ca fondator al originalei estetici arhitecturale japoneze, forţa lirică şi purismul expresiv al arhitecturii lui Tange, bazate în principal pe manipularea betonului spre limitele capacitaţii structural-expresive şi pe cunoaşterea subtilităţilor spaţialităţii tradiţionale, invocate prin referinţe variate (formele acoperişurilor, traducerea logicii structurale a lemnului în beton), se regăsesc în tuşele funcţionalismului liric românesc. Rezervat mai ales programelor privilegiate unicat, funcţionalismul liric reprezintă o interesantă formă de modernism indigenizat (vernacularizat), care acoperă o gama largă între redarea metaforică a coordonatelor specificităţii româneşti şi o abordare mai literală.

Pentru arhitecţii români, Metabolismul sintetiza progresul tehnologic şi o logică biologic-metabolică într-o nouă accepţiune a oraşului, cu accent pe locuirea colectivă de mare densitate, dublată de o atenţie deosebită acordată spaţiilor destinate socializării, şi individualizării spaţiilor locative. În plus, arhitectura serializată, produsă industrial a capsulelor locative propuse de Metabolişti, adaptabilitatea şi flexibilitatea sistemelor urbane şi unităţilor de locuit, dar şi estetica inedită, quasi-futuristă, s-au dovedit deosebit de atractive conceptual pentru o arhitectură românească angajată predominant, mai ales în anii ’70 şi ’80, în sistematizarea urbană şi proiectarea de locuinţe colective.

După dispersarea nucleului Metabolist, opera arhitecturală a lui Kurokawa (şi a altor arhitecţi japonezi de o dispoziţie conceptuală similară) a continuat să influenţeze subtil arhitectura românească. Bazându-se pe o filozofie a simbiozei tot de el dezvoltată, Kurokawa urmărea îmbogăţirea discursului modernist cu plurivalenţa şi contextualizare geo-culturală. Speculând spaţii vagi (prispa), capabile să medieze juxtapunerea de funcţiuni diverse, şi să susţină o varietate largă de contradicţii şi semnificaţii suprapuse, arhitectura lui Kurokawa recuperează complexitatea şi ambivalenţa vieţii umane, transpusă asupra mediului construit. Aceleaşi tendinţe spre comentariu ironic, asocieri formale şi funcţionale neaşteptate, un sens bine controlat al dramaticului şi contradicţiei, cât şi referinţe vizuale explicite, sunt prezente şi în arhitectura post-modernă românească, după cum o sugerează proiectele analizate.

În final, arhitectura japoneză pare să fi avut influenţe şi în revitalizarea concepţiei moderne asupra locuinţei individuale. După modificarea legislaţiei româneşti care controla accesul populaţiei la locuinţe proprietate personală, Arhitectura a publicat studii asupra locuinţei moderne japoneze, a cărei economicitate minimală şi estetică simplă, dar profund simbolică, au animat din nou practica românească, influenţând în special generaţiile educate spre finalul perioadei comuniste.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 2 / 2014
Indigenous Aliens.
Mediators of Architectural Modernity
Published with the financial support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)