Ascanio Damian, Trade Fair Designer Extraordinaire

Miruna Stroe
Teaching Assistant, PhD, “Ion Mincu” University of Architecture and Urbanism, Bucharest

Keywords: Ascanio Damian; exhibition design; international trade fairs; Expo ‘58; modernism

Abstract:

The article is dedicated to Ascanio Damian, architect and professor, seen as an “indigenous alien” figure both in Romanian architecture and political realm. A true modernist, he expressed himself in a paradoxical milieu: international exhibition design. In this narrow niche he could keep being a modernist even during the socialist realist episode, though his designs were means of disseminating socialist propaganda. The greatest occasion for face-to-face comparison of pavilion design must have been the universal exhibition in Brussels, 1958, which is still regarded as a modernist architectural event. Though initially Romania intended to participate, it pulled back and one question shall remain unanswered, whether Damian would have been the chosen architect to design the Romanian pavilion.

Apart from his architectural career, he was a prominent educator, Rector of “Ion Mincu” Institute of Architecture for a decade (1959-1969). He is remembered as the protector of a rather bohemian atmosphere in the institute, sheltered from the pervasive political intrusions. His strong political convictions transformed Ascanio Damian into a dissident, who decided to publicly renounce his communist party membership in 1987, in a unique gesture among Romanian architects.

The article contextualizes his personality and oeuvre with the purpose of reclaiming Ascanio Damian’s visibility as an important Romanian modernist.

Published in sITA volume 2 (2014), pp. 77-93.
Download full article: 04_Stroe.pdf
* * *

Romanian translation:
Ascanio Damian, un remarcabil arhitect de expoziţii

Articolul îl prezintă pe arhitectul şi profesorul Ascanio Damian, văzut ca “localnic străin” în raport cu regimul politic dar şi cu arhitectura românească. Un modernist pur-sânge, Damian s-a exprimat predominant într-un domeniu paradoxal, anume proiectarea de expoziţii internaţionale. În această nişă a putut continua să fie modernist în expresie, chiar şi în timpul episodului realismului socialist, şi chiar dacă proiectele sale erau menite să facă propagandă. Raportarea necesară la “gustul” timpului, la ceea ce se practica la un moment dat în materie de expoziţii, a perpetuat legătura cu arhitectura occidentală, în ciuda influenţei vădite a URSS în politica şi arhitectura din interiorul ţării.

Principala ocazie de a compara pe viu virtuţile arhitecturale ale pavilioanelor trebuie să fi fost expoziţia universală de la Bruxelles din 1958, care este încă privită ca un eveniment important pentru modernism, căci a marcat reconectarea stilistică a ţărilor din blocul de est cu Occidentul. Deşi iniţial România trebuia să participe, guvernul a renunţat din motive economice şi politice, lăsând o întrebare fără răspuns: dacă România ar fi participat la Expo’58, ar fi fost oare Ascanio Damian cel care ar fi proiectat pavilionul său? Experienţa de până atunci în proiectarea de pavilioane l-ar fi recomandat, cu siguranţă. Premiile câştigate de pavilioanele din Damasc şi Zagreb (1956) precum şi numărul mare de amenajări de expoziţii (peste 60) atestă specializarea lui Damian într-unul din puţinele domenii ale arhitecturii în care creativitatea era exersată. Într-adevăr, postura de unealtă a propagandei era reală, dar ea venea împreună cu avantajul de a lucra între cei mai buni arhitecţi ai generaţiei, mai puţin afectat de restricţiile aplicate arhitecturii tipizate.

Proiectul cel mai proeminent al carierei sale arhitecturale, anume Pavilionul Expoziţiei Realizărilor Economiei Naţionale (EREN), este privit în contextul agitat al apariţiei sale. Amplasarea pavilionului pe locul fostului hipodrom, în apropierea Casei Scânteii, a fost o decizie politică care ilustra poziţionarea regimului Dej atât în raport cu regimul anterior cât şi cu influenţa sovietică. Originalitatea proiectului a fost de la început limitată de alegerea la nivel politic a unei surse de inspiraţie, anume un pavilion construit câţiva ani mai devreme la Brno, de către prof. Ferdinand Lederer. Prăbuşirea accidentală a cupolei pavilionului, în urma depozitării inegale a zăpezii în iarna 1962-1963, a răpit din mândria auctorială pe care Damian ar fi fost îndreptăţit să o resimtă. Pavilionul finalizat, deşi o realizare impresionantă pentru Bucureşti, a fost un proiect întâmpinat mai curând discret, atât în mediul profesional, cât şi în public. Articolul discută contextul complex al apariţiei acestui proiect şi caută mecanismele prin care, deşi reprezintă o evoluţie pe “temă” impusă, proiectul îşi depăşeşte modelul.

În afara carierei de arhitect, Ascanio Damian a fost un important dascăl, rector al Institutului de Arhitectură “Ion Mincu” timp de un deceniu (1959-1969). Mulţi şi-l amintesc ca protector al unei atmosfere mai curând boeme în Institut, apărată de intruziuni politice evidente. Poziţia sa ideologică, alături de figura severă, au funcţionat ca asigurare în raport cu regimul politic, ceea ce a permis constituirea atmosferei creative din şcoală. De altfel, cariera pedagogică a lui Damian a devenit principala sa activitate începând cu anii 1970.

Convingerile sale politice inflexibile l-au transformat în dizident în 1987, când şi-a depus carnetul de partid într-un gest public, unic în mediul arhitectural. A petrecut ultimii ani ai regimului Ceauşescu având statut de persoană urmărită pentru “manifestări politice necorespunzătoare”.

Dar deziluzia sa în faţa timpurilor în schimbare nu a afectat doar relaţia sa cu politicul, ci şi cu arhitectura. Repariţia temei “stilului naţional” alături de intervenţiile tot mai insistente ale lui Ceauşescu în decizii arhitecturale trebuie să fi fost foarte greu de acceptat de către un modernist. Stângacele manifestări ale postmodernismului în arhitectura românească îi trezesc reacţii puternice de respingere, exprimate într-un faimos articol din 1985, “Arhitectura ştiinţă/artă” (Arhitectura, nr. 4/1985). Priveşte postmodernismul ca pe o tristă dar firească urmare a degradării întregii societăţi, îndreptată spre violenţă, pornografie, terorism. Acest text dă măsura rupturii pe care o traversează Ascanio Damian, a transformării sale într-un străin în propria ţară. Această existenţă profesională tumultuoasă a avut ca efect o nedreaptă uitare a lui Ascanio Damian, care este mai curând reamintit de colegi şi foşti studenţi şi mai puţin o prezenţă consistentă între arhitecţii relevanţi ai vremii sale.

Articolul de faţă încearcă o contextualizare a personalităţii şi operei sale, cu scopul de a recupera vizibilitatea lui Ascanio Damian ca important arhitect modernist.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 2 / 2014
Indigenous Aliens.
Mediators of Architectural Modernity
Published with the financial support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)