An Alien Practice
“Town Architects” in 19th Century Romania

Horia Moldovan
Lecturer, PhD, “Ion Mincu” University of Architecture and Urbanism, Bucharest
Translation: Cristina Lazăr

Keywords: nineteenth century architecture; “town architect”; “state architect”; Organic Regulations; Wallachia; Moldavia

Abstract:

Despite the inherent difficulties associated with the beginning of the institutionalisation of architectural practice in Romanian Principalities, the first forms of a controlled organisation of construction activities took shape after the adoption of Organic Regulations (1831-1832). The “state architect” and “town architect” positions, the modernisation will of the elites and particularly the large number of foreign architects (mostly not recorded by the specialised historiography), brought a decisive contribution to the progress towards Romanian architectural modernity.

With administrative duties, being mostly in charge with the bureaucracy and the control of constructions, by taking over public orders or by free practice, some of these foreign architects had a consistent contribution to the aesthetic modernisation of architecture and its associated practice. The activity of “state architects” and “town architects” in the period following the implementation of the Organic Regulations in the two Principalities is a subject still insufficiently studied. This paper attempts to outline an overall picture based on the research of a small share of the rich documentary materials from archives and other secondary bibliographic sources; however the subject matter remains of course open to further detailing and refining.

Published in sITA volume 2 (2014), pp. 12-33.
Download full article: 01_Moldovan.pdf
* * *

Romanian translation:
O practică de import
„Arhitecţi ai oraşelor” în România secolului al XIX-lea

În lipsa unor forme autohtone de învăţământ de arhitectură şi a unei practici coerente, în secolul al XIX-lea, în modernizarea urbană şi arhitecturală din Principatele române au fost implicaţi profesionişti (cu pregătire instituţionalizată sau autodidacţi) chemaţi din zonele central sau, mai târziu, vest-europene. Pe fondul modernizator al Regulamentelor Organice (1831-1832) – primă etapă în demersul de unificare legislativă a Principatelor – şi al legislaţiei conexe, s-a croit o primă construcţie instituţională, în care practica de arhitectură şi-a conturat tatonat propriul loc. Activitatea „arhitecţilor statului” (angajaţi ai administraţiei centrale) şi a „arhitecţilor oraşelor” (subordonaţi ai administraţiilor locale) începând cu deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea constituie un subiect încă puţin cercetat. Studiul încearcă să schiţeze un tablou de ansamblu pe baza cercetării unei mici părţi a bogatului material documentar păstrat în arhive, dar şi a surselor bibliografice secundare. Fără îndoială, tema rămâne deschisă aprofundărilor şi nuanţărilor viitoare.

Având îndatoriri administrative şi ocupându-se în principal de birocraţia şi controlul construcţiilor, prin răspunsul dat unor comenzi publice dar şi prin practica liberă, arhitecţii angajaţi în serviciile statului, în majoritate străini, au avut un aport consistent în modernizarea arhitecturii extracarpatice. Într-o lume în care proiectul desenat nu exista, primând cerinţele sau aspiraţiile comanditarului – influenţate în mai mică sau mai mare măsură de gusturile şi experienţele ispravnicului sau de cele ale meşterilor – perioada care a urmat adoptării Regulamentelor Organice marchează fără echivoc ruptura de trecut.

În Ţara Românească, între indicaţiile cuprinse în legislaţia regulamentară cu referire la Bucureşti, apăreau indicaţii despre alegerea Sfatului Orăşenesc (Eforia) şi instituirea funcţiei de „arhitect al oraşului”. În Moldova măsurile adoptate au urmat un curs diferit. Deşi în textul regulamentar referitor la capitala Iaşi sunt consemnate detalii despre împărţirea administrativă, igiena apelor şi a aerului, măsuri „feritoare de foc” sau înfrumuseţarea oraşului, nu apare nicio referire explicită la acei funcţionari specializaţi (arhitecţi sau ingineri angajaţi de stat) care ar fi trebuit să se îngrijească de punerea lor în aplicare.

Dacă în Bucureşti majoritatea arhitecţilor oraşului au fost aleşi dintre profesioniştii străini, mulţi dintre aceştia cu studii de specialitate, în oraşele de provincie funcţia – acolo unde a existat – a fost ocupată adesea de ingineri hotarnici sau, uneori, de amatori, mulţi dintre ei români. Numele şi activitatea arhitecţilor oraşelor Valahiei ne sunt puţin cunoscute, aceştia fiind în genere menţionaţi în legătură cu desfăşurarea unor proiecte sau iniţiative importante. În Moldova, în ciuda lipsei profesioniştilor şi a resurselor pentru remunerarea lor, în 1849, domnitorul Grigore Alexandru Ghica aproba hotărârea (anaforaua) Sfatului Ocârmuitor prin care, după modelul Iaşilor, Galaţilor sau Botoşanilor se cerea „… aşezare de arhitecţi în toate ţinuturile”, plătiţi de Eforii sau, acolo unde nu existau fonduri, din bugetul Departamentul Lucrărilor Publice. Consecinţă a poruncii domneşti, în următoarele două decenii, în documentele de arhivă sunt consemnate numeroase nume de arhitecţi sau doar ocupanţi ai postului de arhitect, pentru majoritatea oraşelor şi târgurilor importante ale Moldovei, cunoaşterea activităţii acestora rămânând încă lacunară. În timpul domniei lui Cuza, era adoptată „Legea pentru organizarea comunelor urbane şi rurale” (31 martie 1864). În articolul 78 se preciza faptul că arhitectul urbei „şi impiegaţii însărcinaţi cu clădiri sau conservarea edificiilor comunale” erau numiţi de către Consiliul comunal, hotărârile acestuia fiind supuse aprobării Consiliului permanent şi, uneori, acordului domnitorului. Arhitectul oraşului avea obligaţia să supună atenţiei Consiliului „proiectele de clădiri sau reparaţii însemnate, sau de dărâmări ce ar dori să întreprindă comuna”, „deschideri sau închideri de uliţe şi pieţe publice, precum şi proiectele de aliniere”. Legea a suferit modificări în 1887 şi mai târziu în 1892 şi 1894, însă prevederile care îi priveau pe arhitecţii (şi inginerii) oraşelor au fost păstrate, specificându-se şi că, pe lângă numirea făcută de Consiliul comunal, ei trebuiau să fie confirmaţi de Ministerul Lucrărilor Publice.

În ciuda măsurilor legislative şi administrative, adesea aplicate fără consecvenţă – în special în oraşele de provincie – , atât meseria în sine cât şi practica curentă de arhitectură nu au fost reglementate distinct, fiind asimilate mai degrabă preocupărilor artistice decât celor tehnice. Situaţia „meselor” tehnice din ministerele din Principate suferea schimbări odată cu adoptarea „Regulamentului pentru organisaţia Corpului inginerilor civili” din 1862, în care erau cuprinse prevederi detaliate doar pentru ingineri şi conductori tehnici. Serviciul lucrărilor publice, pe lângă secţiunile ordinară sau „permanentă” şi cea extraordinară sau „eventuală”, includea şi o secţiune „detaşată”, care se ocupa de acele lucrări care nu erau finanţate din fondurile ministerului: „regularea şi paveluirea oraşelor principale, precum şi alimentarea lor cu apă, care urmează a se face în contra bugetelor municipale”. În articolul referitor la serviciile „detaşate” se făcea singura referire la arhitecţii diverselor departamente ministeriale care aveau rolul de a „îndeplinii zidirile publice atârnate de ele”. Cu excepţia angajaţilor în serviciile centrale sau locale ale statului, arhitecţii au continuat să lucreze în afara unei organizaţii de breaslă şi a unor reglementări specifice până în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, când lua fiinţă Societatea Arhitecţilor Români (1891), condusă de Alexandru Orăscu. Arhitecţii nu au fost incluşi în Corpul tehnic al României nici după organizarea într-o corporaţie recunoscută, discuţiile din Senat din anul 1894 conchizând că aceştia nu puteau fi în nici un fel puşi sub controlul aceleiaşi legi ca inginerii.

Puţin preţuită de o posteritate subiectivă în selectarea operelor reprezentative, arhitectura primei modernităţi româneşti din secolul al XIX-lea, este încă insuficient cercetată. Mai mult decât atât, activitatea numeroşilor arhitecţi (sau practicieni de arhitectură) străini, liber profesionişti sau angajaţi ai statului, la nivel central sau local, a rămas în mare parte necunoscută, la fel şi numele lor. Cu toate acestea, fundamentele modernităţii arhitecturale româneşti au fost stabilite în această perioadă de tranziţie, experienţele şi experimentele acestor profesionişti străini fiind cele care au modelat atât gusturile elitelor sau cele ale publicului larg, cât şi parcursul pe care a evoluat arhitectura până în primele decenii ale secolului al XX-lea.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 2 / 2014
Indigenous Aliens.
Mediators of Architectural Modernity
Published with the financial support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)