Civic Centers under Ceauşescu’s Rule
The Failure to Articulate a Professional Discourse

Alexandru Răuţă
architect PhD, independent researcher

Keywords: Civic centers, public space, agro-industrial towns, county capitals, urbanization

Abstract:

The present research investigates one particular formula of constituting public space in communist Romania. Since the 1920s, civic centers, understood as central squares defined by new public buildings, were perceived, by various professionals, as essential components of restructuring processes conducted at level of built fabrics, in view of modernization. Especially under Nicolae Ceauşescu (1965-1989), because of a more prosperous first decade and, probably, because of extreme centralization, the civic center principle gained a (quasi-)normative dimension and arrived at being applied in numerous cases.

This article is focused on two policies promoted under Nicolae Ceauşescu, which relied on the civic center concept. The first policy aimed at urbanizing a large number of villages. For about a decade, this officially assumed goal was however mainly debated, while applied only to a very limited extent. During this decade of debates, the civic center principle occupied a visible place in publications specialized in architecture. Often, the most important dimension of this principle was the instrumental one. Civic centers were perceived as devices for guiding communities in their transition from a rural to an urban condition. True enough, some authors proved more reluctant than others about such potential, but they still constructed their arguments starting from a technocratic premise.

The second policy concerns the restructuring of urban fabrics from county capitals through civic centers. Admittedly, there are some difficulties in approaching this process as a policy, since there are only indirect indications of a programmatic attitude toward constituting civic centers in county capitals. Nevertheless, its systematic application, for 16-17 cases out of 40 possible, allows speaking of consistent and continuous expectations of high-ranked politicians in this respect. In addition, the professional heritage of some pre-war elite architects and city planners, who had favored this approach, is recognizable under the communist regime in some language and design choices. This apparent consensus between an architectural practice sensitive to political expectations and a pre-communist professional heritage is not, however, the result of public debate. As such, for these county capitals, professional publications are able to serve only as indicators of trends, not as witnesses for a rational exchange of opinions or of status negotiations.

What is also missing from professional publications is a clearly articulated and widely accepted theory on how to relate civic centers from county capitals to those of urbanized villages. Indirectly, from the idea of restructuring the whole Romanian network of settlements into systems of local hierarchies and interdependencies, it is possible to deduce that the former was often expected to represent at least a qualitative leap from the latter. There are signs indicating that architects wanted also more than just civic centers for central areas of county capitals. Yet, an enduring perception on Romanian cities, especially the extra-Carpathian ones, was that they present predominantly rural features. As such, unavoidably, there was only a short step to limiting architectural practice within some common programmatic aspects between civic centers for large cities and those for future agro-industrial towns. These opposite forces however, did not generate enough momentum in professional reflections to kindle consistent debates. In this sense, the editorial team from the professional review Arhitectura restrained its role to a mere neutral support, with its liberty limited to presenting or not presenting the discourses of others. Trapped by a double layer of insulation, that of the Soviet communist encampment and that of Ceauşescu’s autarchic ambitions, the architectural profession in Romania ultimately limited itself in this case at reworking an increasingly obsolete programmatic concept.

Published in sITA volume 1 (2013), pp. 105-119.
Download full article: 7_sITA_Rauta.pdf
* * *

Romanian translation:
Centre civice în regimul Ceauşescu
Eşecul articulării unui discurs profesional

Cercetarea de faţă investighează o formulă de constituire a spaţiului public în România regimului comunist. Încă din anii 1920, centrele civice, înţelese ca pieţe centrale definite de clădiri publice noi, erau percepute de diverşi arhitecţi şi urbanişti drept componente esenţiale ale unor eventuale procese de restructurare a ţesuturilor urbane, întreprinse în vederea modernizării acestora. În special sub Nicolae Ceauşescu (1965-1989), în contextul unui prim deceniu ceva mai prosper şi, probabil, din cauza unei centralizări excesive, noţiunea de centru civic a căpătat o dimensiune (cvasi-)normativă şi a fost astfel aplicată în cazuri numeroase.

Articolul se concentrează asupra a două direcţii programatice de acţiune politică promovate sub Nicolae Ceauşescu, care se bazau pe conceptul de centru civic. Prima direcţie programatică era orientată spre urbanizarea unui mare număr de sate. Pentru aproximativ un deceniu, acest ţel asumat la nivel oficial a fost mai mult dezbătut şi numai într-o măsură foarte redusă tradus în practică. In timpul acestui deceniu de dezbateri, principiul de centru civic a ocupat un loc vizibil în publicaţiile de specialitate din domeniul arhitecturii. De cele mai multe ori, cea mai importantă dimensiune a acestui principiu a fost cea instrumentală. Centrele civice erau percepute ca unelte menite să ghideze comunităţile respective în tranziţia lor de la o condiţie rurală la una urbană. Trebuie remarcat totuşi că unii autori se dovedeau mai prudenţi decât alţii în evaluarea acestui potenţial, chiar dacă îşi construiau argumentele pornind tot de la o premisă tehnocratică.

A doua direcţie programatică era orientată spre restructurarea ţesuturilor urbane din reşedinţele de judeţ după principiul centrului civic. Este adevărat că s-ar putea crea confuzii prin tratarea acestor restructurări drept „direcţie programatică”, din moment ce se găsesc doar dovezi indirecte ale unei coordonări generale spre scopul de a constitui centre civice în oraşele reşedinţă de judeţ. Caracterul sistematic al acestei acţiuni, care a produs consecinţe în 16-17 cazuri din 40 posibile, permite să se discute totuşi de un tip de aşteptare manifestat consistent şi continuu printre activiştii politici de rang înalt. În plus, moştenirea profesională provenită de la câţiva arhitecţi şi urbanişti ai perioadei ante-comuniste, care favoriza această abordare, rămâne recognoscibilă şi sub regimul comunist, prin observarea unor alegeri făcute în limbaj şi proiectare. Acest consens aparent între o practică profesională sensibilă la aşteptările politice şi o moştenire profesională cu origini ante-comuniste nu este însă rezultatul unei dezbateri deschise. Astfel, pentru reşedinţele de judeţ, publicaţiile de specialitate din domeniul arhitecturii nu pot servi decât ca martori ai unor tendinţe şi nu ca depozitare ale unor schimburi raţionale de opinii sau ale unor procese de negociere de statut.

Ceea ce iarăşi lipseşte din publicaţiile de specialitate este o teorie clar articulată şi larg acceptată asupra felului în care se pot raporta centrele civice din reşedinţele de judeţ la cele pentru satele care urmau să fie urbanizate. Indirect, din ideea restructurării întregii reţele româneşti de localităţi în sisteme locale de ierarhii şi interdependenţe, se poate deduce că primele trebuiau să reprezinte cel puţin un salt calitativ faţă de celelalte. Se pot găsi indicii că şi arhitecţii îşi doreau pentru zonele centrale ale reşedinţelor de judeţ mai mult decât doar câte un centru civic. Din păcate, o prejudecată cu viaţă lungă asupra oraşelor româneşti, cu referire în special la cele extra-carpatice, era că acestea prezintă trăsături cu preponderenţă rurale. Astfel, inevitabil, se putea ajunge uşor la concluzia că practica de arhitectură poate fi limitată la numai câteva principii comune centrelor civice din reşedinţele de judeţ şi celor din oraşele agro-industriale. Aceste forţe opuse, însă, nu s-au manifestat suficient de puternic în mediul profesional încât să dea naştere unor dezbateri consistente. În acest sens, echipa editorială a revistei profesionale Arhitectura îşi are rolul limitat la cel de infrastructură neutră, cu libertăţi limitate la a prezenta sau nu părerile altora. Izolată de două ori, prin limitele impuse de lagărul comunist sovietic şi prin cele impuse de ambiţiile autarhice ale lui Ceauşescu, profesia de arhitect din România a fost în cele din urmă obligată în acest caz să se limiteze la prelucrarea unui concept programatic din ce în ce mai perimat.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 1 / 2013
Printed in Red.
Architectural Writings during Communism
Published with the financial support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)