From Casa Scânteii to Casa Poporului and Back
Architecture as Icon of a Totalitarian Regime

Irina Tulbure
architect, lecturer dr., “Ion Mincu” University of Architecture and Urbanism, Bucharest

Keywords: Communist propaganda, Socialist Realism, politics and architecture, mass press, Scânteia

Abstract:

Totalitarian regimes have often made use of architecture as a means of propaganda. Conceived largely through the reiteration of classical principles, the buildings that bear testimony to this era can be easily placed in a distinct architectural niche. In most cases, totalitarian architecture does not represent or speak of itself, but is rather a bearer of messages, an intermediary of the political regime.

Casa Scânteii and Casa Republicii are the two buildings that mark the official beginning and the final moment of the communist regime in Romania. Despite the apparent similarity of their architectural style and despite the fact that they are both symbols of the communist power, the two palaces embody distinct political stages, entirely independent of the inner evolutional process of architecture. The message sent, at an interval of forty years, can be deciphered not through an architectural code but by means of a complex system of Soviet-rooted propaganda.

Rewriting of the past and of recorded history, along with the invention of a politicized version of it, is one of the methods used by communist regimes. This process had as its final goal the creation of a mythology of communism, consolidated through celebrations and ceremonies, pinned down in a red calendar of history. Each present action was justified through the past, as if the past was indisputable evidence, but in reality the past was continuously changing: party history in the fifties was by far different from the version it would flaunt in the eighties. Each celebration of a key moment marked in the red calendar was an opportunity for the public display of regime achievements, with architecture as incontrovertible material proof. The new man, the one responsible for these achievements, was one of the most disputed roles on the stage of communist construction.

Although designing Casa Scânteii was decided upon in 1948, the building truly became the star of the year 1952, as the first genuinely Socialist Realist building in Romania, as one of the first exemplary socialist projects. The design and the official approval of the project was an ostentatious process, heavily publicized and gradually unfolded in the mass press. Casa Scânteii, the headquarters of the main party newspaper and the main publishing house, embodied one of the promises which the party had made to the masses. Equivalent with indoctrination, the enlightenment of the masses was certainly a project that concerned everybody and with which everyone was expected to identify. The construction of Casa Scânteii was an achievement of the architects and engineers, of the workers and technicians, but also of the students, children, Stakhanovite miners, railway workers, in fact all the different faces of the new man who obviously understood that he would have been unable to complete the great construction without the direct and thorough guidance of the Soviet Union.

Forty years later, the building site of Casa Republicii embodied political independence, a communist project, designed as the representational façade of a national party. At the same time, Casa Republicii was nothing more than the background of a scene where the main actor was the president of the country, playing a role that encompassed all aspects of the new man. Less present in the mass media and almost ignored by the only architectural magazine, the construction of Casa Republicii was meant to mark not so much the achievements of communism, but of what was claimed to be the most important moment in communist history. Although ostensibly emerging from a similar context to Casa Scânteii, Casa Republicii was merely another reflection of the leader’s personality cult. The only one to whom credit was due for the conception, the design and the inauguration of the building site itself was the president of the country.

After the earthquake of 1977, the exemplary project for the systematization of Bucharest city center (including Casa Republicii) was meant to become the only model worth emulating for the redevelopment of all Romanian localities. This approach was in reality a reevaluation of the decisions of 1952 regarding the socialist reconstruction of Bucharest and of the towns of Romania. Yet the official representations in the press of the eighties avoided any reference to the projects of the fifties and omitted the link with their own history.

Published in sITA volume 1 (2013), pp. 79-89.
Download full article: 5_sITA_Tulbure.pdf
* * *

Romanian translation:
De la Casa Scânteii la Casa Poporului şi înapoi
Arhitectura ca icon al unui regim totalitar

Regimurile totalitare au folosit adesea arhitectura ca un mijloc de propagandă. Expresia acestei arhitecturi a fost în mare măsură o reiterare a limbajului clasic, astfel încât construcţiile rămase ca mărturii ale acestor epoci pot fi încadrate cu uşurinţă într-un decupaj aparte al arhitecturii. De cele mai multe ori, arhitectura regimurilor totalitare nu se reprezintă şi nu vorbeşte despre sine, ci este un transmiţător de mesaje, un intermediar al regimului politic.

Casa Scânteii şi Casa Republicii sunt cele două construcţii care marchează începutul şi sfârşitul oficial al regimului comunist în România. În ciuda faptului că cele două construcţii sunt aparent tributare aceluiaşi limbaj arhitectural şi în ciuda faptului că au fost menite să fie simboluri ale comunismului, cele două palate întruchipează două momente politice distincte, complet independente de procesul evoluţiei interne a arhitecturii. Mesajul transmis la patruzeci de ani diferenţă este decodificat nu atât prin mijloacele proprii arhitecturii, cât printr-un sistem complex de propagandă, care îşi are rădăcina în propaganda sovietică.

Rescrierea trecutului şi a istoriei şi inventarea unei versiuni proprii partinice sunt metode folosite de regimurile comuniste. Acest proces a avut ca finalitate construcţia mitologiei comunismului, consolidată prin celebrări şi festivităţi marcate într-un calendar roşu al istoriei. Fiecare acţiune a prezentului era legitimată prin trecut, văzut ca mărturie de netăgăduit, dar aflat în realitate într-o perpetuă schimbare: ceea ce reprezentase istoria partidului în anii 1950 era departe de trecutul pe care şi-l etala acelaşi partid în anii 1980. Fiecare dintre momentele de celebrare a sărbătorilor cheie înscrise în calendarul roşu era prilejul expunerii publice a realizărilor regimului, arhitectura fiind prezentă în acest context ca o dovadă materială incontestabilă. Omul nou, cel căruia i se datorau aceste împliniri, a fost unul dintre rolurile cele mai disputate de pe scena construcţiei comunismului.

Cu toate că proiectarea Casei Scânteii a fost decisă în anul 1948, clădirea a devenit cu adevărat vedeta anului 1952, ca prima clădire Realist Socialistă autentică din România, unul dintre primele proiecte socialiste exemplare, demne de urmat. Conceperea şi acreditarea proiectului de către puterea politică a fost un proces demonstrativ, expus publicului şi pregătit pas cu pas în presa de masă. Casa Scânteii, sediul principalului ziar al partidului şi centru poligrafic de primă importanţă, reprezenta expresia concretă a uneia dintre promisiunile făcute de către partid. Echivalentă cu îndoctrinarea, ridicarea nivelului cultural al maselor era cu certitudine un proiect care privea pe fiecare şi cu care fiecare trebuia să se identifice. Participanţii la proiectarea şi construcţia Casei Scânteii erau nu numai cei implicaţi direct - arhitecţi şi ingineri, muncitori constructori şi tehnicieni, ci şi tineri studenţi, copii, stahanovişti mineri, ceferişti, practic toate faţetele omului nou care înţelegea, fireşte, că nu ar fi putut duce la bun sfârşit măreaţa construcţie fără îndrumarea nemijlocită, totală, a Uniunii Sovietice.

Patruzeci de ani mai târziu, construcţia Casei Republicii era întruchiparea independenţei politice, un proiect comunist, conceput ca faţadă de reprezentare a unui partid naţional. În acelaşi timp Casa Republicii nu reprezenta altceva decât fundalul unei scene, în care actorul principal era preşedintele ţării, jucând într-un rol care însuma toate faţetele omului nou. Mult mai puţin prezentă în spaţiul public şi aproape ignorată de unica revistă de specialitate (Arhitectura), construcţia Casei Republicii era menită să marcheze nu atât împlinirile comunismului, cât ceea ce se pretindea a fi cel mai important moment din istoria comunismului. Deşi rezultând aparent dintr-un context similar cu cel al construcţiei Casei Scânteii, Casa Republicii a fost doar o altă emblemă a cultului personalităţii conducătorului. Singurul căruia i se cuveneau meritele conceperii şi proiectării şi chiar şi inaugurării construcţiei Casei Republicii era preşedintele ţării.

După cutremurul din 1977, proiectul exemplar de sistematizare a centrului Bucureştiului (incluzând Casa Republicii) urma să devină modelul demn de urmat pentru restructurarea tuturor aşezărilor din România. Această strategie a fost în realitate o reevaluare a hotărârilor din 1952 privitoare la reconstrucţia socialistă a Bucureştiului şi a oraşelor ţării. Cu toate acestea, în imaginea publică, prezentă în publicaţiile de larg tiraj, referinţa la proiectele anilor 1950 era evitată, iar legătura cu propria istorie omisă.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 1 / 2013
Printed in Red.
Architectural Writings during Communism
Published with the financial support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)