Star-topped Spires and Cardboard Heroes
Soviet Socialist Realism in Arhitectura R.P.R.

Ioana C. Popovici
PhD student, Plymouth University

Keywords: Socialist Realism, Romanian architecture, Soviet architecture, Arhitectura R.P.R., architecture theory, architecture practice.


This article examines the portrayal of Soviet Socialist Realism in Arhitectura R.P.R., and its effects on the development of Socialist Realist architecture in Romania. During the first three years of post-war publication, the numerous articles on the subject featured in Arhitectura amounted to a theoretical guide to the method of Socialist Realism (illustrated with recurring Soviet architecture models), meant to facilitate translation into local architectural language. But this call for the creative discursive exchanges needed to attune Socialist Realist principles and local cultural context elicited less critical engagement than expected, as suggested by the period’s theoretical works and architectural production. The portrayal of Socialist Realism in Arhitectura contributed to this outcome.

In theory, Socialist Realism remained entrenched in ideology and political jargon, operating with terms relevant in a Russian cultural context (radiance, clarity, optimism), perpetuated in Romanian interpretations of key theoretical texts as conceptual abstractions with little formal implication. Practice, however, was ruled by economic and technical constraints, and hinged on deference to the Soviet architecture canon, despite Arhitectura’s promotion of Socialist Realism as method calling for conceptual and formal flexibility. This contrast (and distance) between theoretical permissiveness and the rigid framework of practice further destabilized the discourse of Socialist Realism in Romania.

Romanian Socialist architecture was one of modest construction volume, inconsistent quality and bipolar expression (mass vs. unique programs) - a quick response to external demand, rather than an adaptation sprung from critical engagement with the actual method. A contributing factor was the miscommunication of Socialist Realism’s potential for architectural versatility, as demonstrated in Catherine Cooke’s study “Beauty as a Route to ‘the Radiant Future’: Responses of Soviet Architecture”. Arhitectura’s promotional campaign reveals a partial, theoretically cryptic and culturally un-filtered transmission of the original message, highlighting the distance between the method’s pre-war conceptual flexibility and the limited scope of its local application during Stalinism. Architecture theory was under-represented, steeped in political jargon, and overshadowed by concrete examples from Soviet practice. The predominant perspective was Romanian, but one lacking enough information to unearth the conceptual core behind the jargon, and attempt a translation of the spatial implications carried by concepts which were self-explanatory in a Soviet cultural context. Crucial ideas like flexibility in manipulating space, contextuality, distinctiveness, appealing to the collective imaginary through creative use of local spatial precedent, became secondary to the accurate transmission of propagandistic messages, which focused the argument on formal representation.

Socialist Realism was a total vision of irradiating power and order at an urban level. In architecture, the initial method also carried a realistic, humanistic dimension – in the sense of an appropriateness and adaptability of scale and image to place, program, user, and an honest expression derived from addressing complex functions in a clear, classical language. Through the dynamic, uplifting movement of representative building silhouettes, and polychrome exterior decoration (halfway between idealized depiction of life under socialism and the vivacity of popular art), the built environment was also liable to positively influence the psychology of inhabitants. Ideally, Socialist Realism was to be culturally tailored to each new environment – and this was the profile emerging from the pages of Arhitectura. In Eastern Europe, however, it was introduced not only at a time when, in the USSR, the discourse had entered an authoritative stage (architectural language played decoration to ideology), but also as an instrument of sovietization, used against local spatial traditions.

In Arhitectura, this confusing contradiction came across quite strongly: a utopian vision of unprecedented scale, whose Muscovite iconography substituted itself to the permissive theory frustratingly alluded to, but inaccessible for a critical adaptation to the Romanian context. The use of ‘national forms’ reclaimed from progressive traditional architecture was inadequate compensation. Symbolically nullified by excessive, decorative use, they did little for the cultural contextuality of Socialist architecture. Until 1952, Romania’s wide-scale heavy industrialization and modern infrastructure development barred Socialist Realism from architectural exclusivity. Ill-suited to the technical requirements of industrial, transport or health architecture, it gravitated towards grand-scale, representative urban programs and mass housing. This helped maintain a duality of architectural discourses, transferring the modernist aesthetic across the Stalinist period.

The space of creative maneuverability afforded architects in the original method – and promised to Romanian architects in Arhitectura - was lost in (mis)translation, precluding within-the-rules architectural experiment and critical discussion – limited though they may have been due to political intervention in architecture practice during the delicate stage of socialist regime consolidation. Socialist Realism as promoted in Arhitectura had two destabilizing traits, affecting the emergence of a Romanian Socialist architecture: a grandiose vision of fast-paced, total transformation of the built environment (practically unfeasible at the time, and perceived by the professional milieu as a distant utopia), and a mandatory deference to a Soviet architecture model (built on Russian cultural and architectural precedent), which worked against a possible local adaptation of the method.

Published in sITA volume 1 (2013), pp. 60-77.
Download full article: 4_sITA_Popovici.pdf
* * *

Romanian translation:
Fleşe cu stele şi eroi de carton
Realismul socialist sovietic în Arhitectura R.P.R. (1950-1952)

Acest articol examinează prezentarea realismului socialist sovietic în revista Arhitectura R.P.R., pentru a-i depista influenţele asupra dezvoltării arhitecturii realist socialiste în România. Pe durata primilor trei ani de apariţie post-belică, Arhitectura a publicat o gama largă de articole asupra realismului socialist, compunând un ghid teoretic de traducere a unei metode de creaţie artistică în limbaj arhitectural local, ghid ilustrat de o serie de modele recurente provenite din arhitectura sovietică. Dar acest apel la schimburi discursive, necesare adaptării principiilor de bază ale realismului socialist la contextul cultural local, nu a stârnit implicarea critică preconizată, după cum sugerează lucrările teoretice şi producţia arhitecturală a vremii. Portretizarea realismului socialist în Arhitectura a contribuit la acest rezultat.

Teoria realismului socialist a rămas ancorată în ideologie şi jargon politic, operând cu termeni relevanţi într-un context cultural rusesc (strălucire, claritate, optimism), perpetuaţi în interpretările româneşti ale principalelor texte teoretice ca abstracţii conceptuale cu restrânse implicaţii formale. În schimb, practica era supusă constrângerilor economice şi tehnice, bazându-se pe deferenţa faţă de canoanele arhitecturii sovietice, în ciuda promovării, de către Arhitectura, a realismului socialist ca metoda implicând flexibilitate conceptuală şi formală. Acest contrast (şi distanţă) dintre permisivitatea teoretică şi cadrul rigid al practicii a fost un factor de destabilizare a discursului realismului socialist în România.

Arhitectura socialistă românească a fost restrânsă ca volum de construcţie, de o calitate inegală şi ambivalentă ca expresie (programe unicat vs. programe de masă) – un răspuns fulger la cerere externă, mai degrabă decât o adaptare survenită în urma prelucrării critice a metodei. Una dintre cauze a fost comunicarea incompletă a versatilităţii arhitecturale a realismului socialist, demonstrată de Catherine Cooke în articolul „Beauty as a Route to ‘the Radiant Future’: Responses of Soviet Architecture”. Campania promoţională desfăşurată în Arhitectura dezvăluie o transmitere parţială, criptică teoretic şi ne-filtrată cultural a mesajului original, accentuând distanţa dintre flexibilitatea metodei (înainte de canonizarea stilistică începută în anii 1930) şi gama îngustă a aplicării ei locale în perioada stalinistă. Teoria de arhitectură a fost sub-reprezentată, înecată în jargon politic şi eclipsată de exemple concrete din practica de arhitectură sovietică. Punctul de vedere predominant era românesc, lipsindu-i însă informaţia necesară pentru a decela din jargon miezul metodei şi a întreprinde o traducere a implicaţiilor spaţiale ale unor concepte explicite doar într-un context cultural sovietic. Idei importante, precum flexibilitatea în manipularea spaţiului, contextualitatea, caracterul distinctiv, implicarea imaginarului colectiv prin utilizarea creativă a precedentelor spaţiale locale, au devenit subordonate unei transmiteri precise de mesaje de propagandă, concentrând problema asupra reprezentării formale.

Realismul socialist a fost o viziune totală, iradiantă la nivel urban, a puterii şi ordinii sistemului. În arhitectură însă, metoda iniţială avea şi o dimensiune realistă şi umanistă – în sensul unei justeţi şi adaptabilităţi a scării şi imaginii arhitecturale la loc, program, utilizator, şi unei onestităţi de expresie derivată din rezolvarea funcţiunilor complexe într-un limbaj clasic clar. Prin mişcarea dinamică, elansată a siluetelor clădirilor reprezentative şi prin decoraţia exterioară policromă (undeva între redarea idealizată a vieţii în socialism şi verva artei populare), mediul construit trebuia să modeleze pozitiv psihologia locuitorilor. În mod ideal, realismul socialist necesita o ajustare culturală la fiecare nou mediu de export – acesta era profilul metodei, desprins din paginile revistei Arhitectura. În Europa de Est însă, metoda a fost introdusă nu numai într-o perioadă în care, în URSS, însuşi discursul realismului socialist intrase într-o fază autoritară (cu limbajul arhitectural servind drept decoraţie ideologiei), dar şi ca instrument al sovietizării, folosit în eradicarea tradiţiilor spaţiale locale.

În Arhitectura, această contradicţie derutantă s-a resimţit destul de puternic: o viziune utopică la o scară fără precedent, a cărei iconografie moscovită se substituia unei teorii permisive, constant menţionată dar inaccesibilă pentru o adaptare critică la contextul românesc. Folosirea „formelor naţionale” recuperate din tradiţia arhitecturală „progresivă” a fost o insuficientă compensaţie. Anulate simbolic prin uz decorativ excesiv, ele nu au putut contribui la contextualizarea culturală a arhitecturii socialiste. Până în 1952, necesitatea industrializării grele şi a dezvoltării unei reţele moderne de infrastructură în România a stopat pretenţiile de exclusivitate arhitecturală ale realismului socialist. Greu ajustabil cerinţelor programelor industriale, de transport sau sănătate, acesta s-a concentrat pe clădiri urbane reprezentative, la scară mare, şi pe locuinţe de masă, menţinându-se astfel o dualitate de discursuri arhitecturale care a transferat modernismul până la sfârşitul perioadei staliniste.

Spaţiul de manevră creativă acordat arhitecţilor de metoda originală - şi promis arhitecţilor români în Arhitectura - s-a pierdut printr-o eronată traducere, eliminându-se posibilitatea experimentelor arhitecturale şi a discuţiilor critice – atât cât ar fi putut exista în condiţiile imixtiunii politice în practica de arhitectură pe timpul delicatei perioade de consolidare a regimului socialist. În final, realismul socialist promovat în Arhitectura a avut două trăsături cu efect destabilizant pentru constituirea arhitecturii socialiste româneşti: o viziune grandioasă asupra transformării totale şi imediate a mediului construit (nefezabilă la momentul respectiv, şi receptată de mediul profesional ca o distantă utopie), şi o obligatorie respectare a modelului arhitecturii sovietice (construit pe precedente culturale şi arhitecturale ruseşti), care a lucrat împotriva unei posibile contextualizări locale a metodei.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 1 / 2013
Printed in Red.
Architectural Writings during Communism
Published with the financial support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)