“Taste Must Arise from the Doctrine”
Architecture in the Hungarian Cultural Media in the 1960s

Mariann Simon
associate prof. dr. Budapest University of Technology and Economics
Faculty of Architecture, Department for History of Architecture and of Monuments

Keywords: Modern architecture, socialist lifestyle, ideology, artistic value, cultural media, 1960s

Abstract:

The conscious, politically driven consolidation of the socialist regime after the failed revolution of 1956 resulted in an optimistic period of the long Kádár-era: the sixties was the decade of thaw, breathing more freely, new chances, more freedom and raising living standard. Architecture was also touched by the reorganisation of the political and economic system. In the first part of the 1950s Hungarian architecture – similarly to the whole socialist camp – was characterised by a state-required traditionalism. Politics used architecture for representing socialist ideology and power, but in return architecture was regarded as an art. Architects celebrated the regaining of modern architecture, but they did not want to give up their position in the world of art, or their role as the doctor of the (socialist) society. To develop the intended image architects turned to the cultural media. The first part of the essay examines how professionals – theoreticians, scholars and leading experts – tried to popularize modern, technology-based architecture, to prove its relevance in socialism and explain its artistic beauty. The second part considers the other party: how did the lay intellectuals who mainly represented the area of humanities expressed their expectations concerning the social role of architecture.

The author of most articles written with the intention to explain contemporary architecture was Major Máté, the father of socialist architectural theory. He stated that only those buildings can be truly beautiful which are good as well, that is industrial building production is not necessarily excluded from attractive architecture. However, he differentiated between beautiful and artistic: artistic architecture is not only beautiful but it also conveys notional content, the notional content of rising socialism. Major refined his demands on socialist architecture over time. The backwardness in materials, details and technologies of Hungarian building industry compared to modern architecture in the West became increasingly visible. Quantitative requirements for building production became the main source of constraints in architectural quality. Major adapted the Marxist architectural theory to the realities: soon he already called for the conscious undertaking of necessities, which may result in a beautiful even in an artistic architecture. By the middle of the decade the capitalist connotations of modern architecture had ceased and the social commitment of classical modern architecture came to the fore. This led to the adoption of modern architecture as a relevant approach in socialism. Scholars tried to explain the artistic value inherent in modern architectural classics, though it was not easy with the reality of socialist modern architecture in the background. However the biggest problem lay in the fact that the architects’ intention was the distribution of – politically, socially or professionally based – ideas. They did not realise that the ideological aspect of architecture decreased during the sixties parallel with the general tendency that ideology had a defensive character in the Kádár-era, which established the basis of the system. Neither were approaches without ideological aspects written to generate discussions, instead the authors intended to explain artistic values of architecture.

While scholars intended to convince intellectuals about architecture’s ideological and aesthetic value, readers of the cultural media were touched by the question: What is the relationship between architecture and society? The first discussion took place in 1960-1961, the topic was launched by a journalist-poet and the majority of the fifteen contributors belonged to the literary world. The first group of contributors agreed with the statement that the way of housing has a defining effect on our way of living, and believed in the educational power of architecture. The second group approached the problem from the concept of home and focused on the user and the society, while the third group tried to find the consent of both parties. The debate was officially closed by the comment of the minister for Building Affairs, which expressed that the practical demand of eliminating the housing shortage got primacy over the imagined socialist way of living as a declared ideology, as well as over a better architectural quality, based either on modern ideals, on recent urban developments or on social research. The second discussion of 1967 already mirrored a change in the situation: the existing socialist modern architecture had several practical shortcomings which overshadowed questions of ideology and artistic quality. This discussion was rather one-sided, because all the reflections came from the profession and all tried to pass responsibility. Not a single comment questioned the description of the keynote study that socialist architecture failed concerning both its functional and artistic aspect: namely it is neither functional nor beautiful. The majority of scholars who explained architecture in the cultural media – with a few exceptions – were convinced that they know better what people and users need, so it is not surprising that when the problems around architecture and town planning began to multiply they were blamed for almost everything. Modern architecture as a socialist doctrine defeated architecture as culture.

Published in sITA volume 1 (2013), pp. 30-44.
Download full article: 2_sITA_Simon.pdf
* * *

Romanian translation:
Gustul decurge din doctrină
Arhitectura în media culturale maghiare din anii 1960

Consolidarea conştientă, direcţionată politic, a regimului socialist după revoluţia eşuată din 1956, a dat naştere unei etape optimiste în lunga eră Kádár: anii 1960 au fost decada dezgheţului, a unei respiraţii mai libere, cu noi şanse, cu mai multă libertate şi cu o creştere a standardului de viaţă. Arhitectura a fost şi ea influenţată de reorganizarea sistemului politic şi economic. În prima parte a anilor 1950, arhitectura maghiară – la fel ca în întregul lagăr socialist – a fost caracterizată de tradiţionalismul impus de stat. Politicul s-a folosit de arhitectură pentru a reprezenta ideologia socialistă şi puterea, dar, în schimb, arhitectura era privită ca o artă. Arhitecţii au celebrat recâştigarea arhitecturii moderne, însă nu au vrut să renunţe la poziţia lor în lumea artei sau la rolul lor de doctor al societăţii (socialiste). Pentru a-şi construi imaginea dorită, arhitecţii şi-au îndreptat atenţia spre publicaţiile culturale. Prima parte a articolului examinează modul în care profesioniştii – teoreticieni, cadre din învăţământ, experţi importanţi – au încercat să popularizeze arhitectura modernă, bazată pe tehnologie, să îi demonstreze relevanţa în socialism şi să îi explice frumuseţea artistică. Partea a doua discută cealaltă perspectivă: cum şi-au exprimat intelectualii umanişti din afara profesiunii aşteptările lor cu privire la rolul social al arhitecturii.

Autorul celor mai multe articole care explicau arhitectura contemporană a fost Major Máté, părintele teoriei arhitecturale socialiste. El a afirmat că pot fi frumoase doar acele clădiri care sunt şi bune în acelaşi timp, respectiv că producţia de clădiri industriale nu trebuie neapărat exclusă din domeniul arhitecturii atrăgătoare. Totuşi, el a diferenţiat frumosul de artistic: arhitectura artistică nu este doar frumoasă, ci transmite un conţinut de idei, anume pe cel al socialismului triumfător. Major şi-a rafinat în timp cerinţele asupra arhitecturii socialiste. Decalajul în privinţa materialelor, a detaliilor şi tehnologiei industriei de construcţii maghiare, în comparaţie cu arhitectura modernă vestică, a devenit tot mai vizibil. Cerinţele cantitative ale producţiei de construcţii au devenit principala sursă a constrângerii calităţii arhitecturale. Major a adaptat teoria arhitecturală marxistă la realităţi: curând, el a chemat profesiunea la o abordare responsabilă a necesităţilor, care ar fi putut da naştere unei arhitecturi frumoase şi chiar artistice. Până la mijlocul deceniului, conotaţiile capitaliste ale arhitecturii moderne dispăruseră, devenind evident angajamentul în direcţia arhitecturii moderne clasice. Acest fapt a dus la adoptarea arhitecturii moderne ca abordare relevantă în socialism. Profesioniştii au încercat să explice valoarea artistică intrinsecă a clasicilor arhitecturii moderne, deşi acest lucru nu era uşor având realitatea arhitecturii moderne socialiste ca fundal. Totuşi, cea mai mare problemă stătea în faptul că intenţia arhitecţilor era diseminarea de idei marcate politic, social sau profesional. Tendinţa generală a erei Kádár, cea care pusese bazele sistemului, era de diminuare a aspectelor ideologice, fapt ce a influenţat şi arhitectura, însă arhitecţilor le-a scăpat această direcţie. Nici măcar acele abordări cu un conţinut ideologic redus nu erau realmente menite să genereze discuţii, autorii lor încercând doar să explice virtuţile artistice ale arhitecturii.

În vreme ce profesioniştii încercau să îi convingă pe intelectuali de valoarea ideologică şi estetică a arhitecturii, cititorii publicaţiilor culturale erau atinşi de întrebarea: care este relaţia dintre arhitectură şi societate? Prima dezbatere a avut loc în 1960-1961, când subiectul a fost lansat de un ziarist-poet şi când majoritatea celor cincisprezece răspunsuri a venit dinspre lumea literară. O parte dintre ele erau de acord cu ideea că modul de locuire are un impact definitoriu asupra modului de viaţă şi credeau în forţa educativă a arhitecturii. Alţii au abordat problema pornind de la conceptul de „acasă” şi s-au centrat pe utilizator şi societate, în vreme ce un al treilea grup a încercat să găsească drumul de mijloc între primele două.

Dezbaterea a fost oficial închisă de comentariul Ministrului Construcţiilor, care a declarat că nevoia practică de a depăşi criza de locuinţe primează atât în faţa asumării ideologice a unei imagini a modului de viaţă socialist, cât şi în faţa unei creşteri calitative arhitecturale, bazată pe idealuri moderne, pe dezvoltări urbane de ultimă oră sau pe cercetare socială. A doua discuţie, din 1967, punea deja în evidenţă o schimbare a situaţiei: arhitectura modernă socialistă avea o serie de dezavantaje practice care puneau în umbră chestiunile legate de ideologie şi calitate artistică. Această discuţie a fost mai curând unilaterală, pentru că toate reflecţiile au venit din partea profesiunii şi toate au încercat să paseze responsabilitatea. Niciun comentariu nu a pus sub semnul întrebării afirmaţia cheie studiului aflat la baza discuţiei, anume că arhitectura socialistă a dat greş atât în aspectul sau funcţional cât şi în cel artistic; adică nu era nici funcţională, nici frumoasă. Majoritatea profesioniştilor care au explicat arhitectura în publicaţiile culturale – cu mici excepţii – era convinsă că ştie mai bine ce au nevoie utilizatorii, de aceea nu este surprinzător că atunci când problemele din jurul arhitecturii şi urbanismului s-au înmulţit, arhitecţii au fost consideraţi vinovaţi pentru aproape toate acestea. Arhitectura modernă ca doctrină socialistă a înfrânt arhitectura ca formă de cultură.

studies in History and Theory of Architecture • vol. 1 / 2013
Printed in Red.
Architectural Writings during Communism
Published with the financial support of the
Chamber of Architects of Romania (OAR)